Dacă până și lui Dumnezeu i-a părut, la un moment dat, rău că i-a creat pe oameni, eu de ce n-aș avea dreptul ăsta? De ce se așteaptă de la mine să fac alegeri definitive?
Cita din Geneză un pasaj pe care-l recitisem eu însumi de curând. Era chiar înainte de povestea cu Noe. Vorbeam amândoi despre frică. Despre cum alegerile noastre, cele despre care, îndeobște, se spune că sunt fundamentale, nu mai pot fi schimbate de frică. Frica de ceea ce urmează după. Nu știu cu siguranță dacă lui Dumnezeu, după ce a realizat tot ceea ce făcuse, i s-a făcut frică. El, până la urmă, a avut două tentative de a pune lucrurile în ordine. A încercat cu Noe și, apoi, mult mai târziu, cu Iisus. Nu i-a prea ieșit. O fi renunțat tocmai pentru că și-o fi dat seama că ce nu-i reușise de două ori avea șanse destul de mici să reușească a treia oară.
În fine, nu mă puteam concentra la ceea ce-mi spunea. Trecea de la un subiect la altul și mi-a trebuit ceva vreme să-mi dau seama de ce. Îi era teamă să nu mă împovăreze. I-ar fi făcut bine să vorbească despre nopțile ei nedormite, despre ce era de făcut, despre ce simte… Ar fi vrut chiar să mă întrebe, însă nu știa cum s-o facă. B. este una dintre femeile preocupate să nu transfere nimic din propriile ei greutăți celor din jur, mai ales celor la care ține. Te-ar fi ascultat ore în șir și te-ar fi consolat fără să te lase să intuiești măcar că, în timp ce-i vorbeai, ea era apăsată de propriile ei probleme, cărora încerca să le găsească rezolvări fără să se plângă, fără să se lamenteze. Multe dintre prietenele ei se așezaseră la masă, alături de ea, deprimate, copleșite de probleme dintre cele mai mărunte, și se ridicaseră de acolo zâmbind, plecând către casele lor, ceva mai vesele, ceva mai zâmbitoare. B. rămăsese în urma lor, încruntându-se abia vizibil, încercând să găsească răspunsuri pentru întrebări pe care nimeni nu le-ar fi intuit ca fiind prezente acolo, în viața ei, de altfel invidiată adesea.
Îi lipsea ceea ce adesea lipsește deopotrivă femeilor și bărbaților ajunși la a două vârstă, atunci când aleg să-și înceapă viața de familie mult prea devreme. Își imaginează că a avea o familie e unul dintre pașii care trebuie parcurși… Și, pentru a avea timp să-i parcurgă și pe restul, încep din timp… E un moment când te întrebi dacă nu cumva, lăsând trenul acesta să plece, vei aștepta în zadar unul mai confortabil. Atunci, în spaima aceea că viața ta s-ar putea irosi, așteptând trenuri din ce în ce mai confortabile, sari din mers în vagonul unuia dintre ele, aproape la întâmplare. Îl vezi din depărtare, ți se pare că arată bine, că are viteza potrivită și te cuprinde spaima că l-ai putea pierde. De fapt, ceva mai târziu afli că important nu e trenul, ci gara. Dacă stai în gara potrivită, pe peronul potrivit, trenurile vor continua să vină, unele se vor și întoarce. Or, a sta într-o gară aglomerată, un nod de cale ferată, sau a aștepta într-o haltă unde abia se târâie două-trei vagoane care scârțâie îngrozitor, e adevărata alegere, adevărata bătălie. O bătălie pe care o duci cu tine, zi de zi…
Iubea doi bărbați în același timp… unul dintre cele mai infantile clișee, atunci când vine vorba de povești de dragoste. Constituțiile ceva mai conservatoare vor spune întotdeauna că nu e posibil, B. însăși poate că ar fi spus același lucru, nu cu mult timp în urmă. Trecuse deja printr-un divorț. Complicat, îndelungat, traumatic. Acum, poate că l-ar fi putut avea pe fiecare dintre ei dacă s-ar fi hotărât. După suficient timp în prezența unuia, însă, începea să și-l dorească pe celălalt. Erau momente când, amintindu-și calvarul divorțului, nu-și mai dorea nimic. În singurătate, însă, când nimeni nu mai avea nevoie de ea, când n-o mai folosea nimeni pe post de duhovnic, când, în fine, nu mai trebuia să zâmbească doar de dragul de a zâmbi, se gândea la mâinile unuia, umblând pe corpul ei, apoi la modul în care fuma celălalt, arogant, ușor disprețuitor, de parcă toată lumea i-ar fi aparținut… La unul iubea privirea aceea caldă, calmă, întotdeauna înțelegătoare, la celălalt, modul în care poza, modul în care făcea întotdeauna doar ce voia, nu numai fără să-i pese de ceilalți, ba chiar provocându-i disprețuitor prin replici, gesturi, priviri și, mai ales, tăceri… Amândoi o iubeau, de asta putea fi sigură… erau semne, gesturi care nu puteau fi mimate.
Era o poveste care dura deja de vreo câteva luni bune. În tot timpul acesta, B. slăbise mult, căpătase o privire melancolică, așteptând în fiecare zi să se întâmple ceva și să nu fie nevoită să decidă. Aproape că-și dorea ca unul dintre ei să fi aflat de celălalt, imaginându-și, în felul acesta, că ar fi fost scutită de povara unei alegeri. Dacă ei ar fi fost cei care ar fi luat deciziile, totul ar fi fost atât de ușor…
Ochii ei verzi, atunci când se știau singuri, nepriviți, se închideau în ei înșiși. Vedeam adesea că nu mai e acolo, că privește prin oameni. Memoria ei senzorială începea s-o bântuie din ce în ce mai agresiv. Pentru un observator mai atent, era destul de ușor de văzut când B. dispare și pielea ei retrăiește atingeri; tremura atunci imperceptibil, își cuprindea mâinile cu umerii, încercând să ascundă ce trebuia ascuns. Atunci, nu mai era acolo unde o vedeau toți ceilalți. Dispărea, sub atingerile palmelor mari, fine, totuși masculine or copleșită de privirea aceea arogantă, profundă, care lăsa să se vadă că în spatele ei se ascunde o nebunie care n-avea nimic de a face cu răceala aparentă pe care ochii aceia o răspândeau cu o generozitate cinică, barbară, brutală…
Pe Ovidiu îl găsiți și aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
