Jazz-ul e ca o poveste de dragoste ale cărei acorduri păstrează nealterată emoția primei întâlniri și înfiorata amintire a celei din urmă…
Între toate formele de expresie artistică și plastică, jazz-ul ocupă un loc privilegiat, născându-se la confluența dintre sunet și imagine, fiind capabil să le dezvolte pe ambele cu aceeași forță de sugestie. Pentru că el este mai puțin teorie, cât practică a simțurilor, mai puțin un stil cât un modus vivendi, este, în fine, o stare și efectul ei în planul imagistic interior al artistului și al auditoriului, în măsură absolut egală. Aceasta pentru că jazz-ul toarnă în creuzetul armoniei muzicale libertatea deplină a spiritului, purificat de orice așteptare sau regret.
Nimic previzibil în curgerea sinuoasă a melodiei, din care străbate bucuria omului de a trăi între ai săi, ființe umane sau divine – originile sale se află în cântece de leagăn sau religioase (așa-numitele gospel), în aspirațiile spre libertate exprimate de muzica tradițională a sclavilor africani, stilul de interpretare fiind întrebare și răspuns, sau în sentimentul înfrățirii cu natura pe care culegătorii de bumbac îl îmbrăcau în celebrul mai apoi stil blues, probabil o reminiscență a nostalgiei omului care se refugiază în clipele mai puțin fericite în singurul loc capabil să-i producă alinare – muzica.
Sursă foto: fashionbylove.com
Artistul de jazz nu compune, el improvizează, nu ascultă de nicio altă condiționare decât cea a propriei sensibilități, iar tocmai acest lucru îl individualizează în spațiul atât de generos al creatorilor de geniu: clarinetul, saxofonul, trompeta, basul, tobele, orga, chitara, pianul sunt instrumentele prin care, cu mijloacele ritmului interior, el transpune în această formă de artă sincretică o gamă impresionantă de senzații, trecând pe neașteptate de la pasiunea împinsă până la marginea erotismului emoțional (stilul Dixieland), la notele liniștite ale stilului Cool Jazz, echilibrat în varianta lui clasică, prin răscolitoarele partituri ale grupurilor de jazz din Chicago, reunite de personalitatea impunătoare a lui Louis Armstrong, pentru care saxofonul devine instrumentul muzical cel mai important, până la acordurile onctuoase ale swing-ului în care se afirmă femeile, mai ales cele de culoare (Ella Fitzgerald, de exemplu), și nu în ultimul rând Free Jazz-ul, în care principiul creator suprem îl constituie amestecul nediferențiat al genurilor și al atitudinilor lirice.
Pe 30 aprilie, de Ziua Internațională a Jazz-ului, omenirea trebuie să îmbrățișeze credința că arta poate schimba destine, în condițiile în care este lăsată să pătrundă cât mai adânc în sufletul și în conștiința noastră, pentru că doar acolo, în profunzime, găsește acel teren prielnic marilor schimbări… Să nu uităm că Jazz-ul nu este doar muzică, este un mod de viaţă, este un fel de a fi, un mod de a gândi.(Nina Simone), mai mult: Jazz-ul este singura muzică în care aceeaşi notă poate fi cântată seară de seară, dar diferit de fiecare dată. (Ornette Coleman), fiind totodată revolta emoţiei împotriva reprimării. (Joel A. Rogers). Ascultându-l, putem fi încredințați că avem toate șansele din lume la fericire, iar acest lucru ne poate elibera: Nu cred că jazz-ul va muri vreodată. Este o modalitate prea frumoasă de exprimare pentru a pieri. (Chet Baker). Lecția unuia dintre cei mai mari artiști, Louis Armstrong, e simplă ca o soluție a supraviețuirii: Jazz-ul se interpretează din inimă. Poţi chiar trăi prin el. Iubiţi-l întotdeauna.
Sursă foto: pixenate.com
Louis Armstrong și Paul Newman, 1961
Astăzi, să nu uităm de acela pe care Leonard Feather, un mare jazzolog american, l-a numit ”Mr. Jazz of Romania”, captivat de talentul uriaș al celui care de la o vârstă fragedă – aproape 22 de ani – devenise unul dintre cei mai importanți artiști ai genului din întreaga lume, ducând la apogeu tradiția de peste 300 de ani a familiei lui Petrea Crețu Șolcanu, lăutar la Istanbul. I s-a părut mai actual, mai cool probabil să-și ia numele de scenă Johnny Răducanu (1 decembrie 1931, Brăila – 19 septembrie 2011), apelativ de rezonanță americană pentru că, spunea într-un interviu, ”iubesc la nebunie muzica din patria jazz-ului”, și, în plus, era genul de om pentru care viața era o scenă într-o continuă dinamică, la care trebuia să participe activ pentru a ține pasul. Mereu jovial, mereu dispus la poante pe care le spunea într-un stil atât de serios, accentuat de figura impunătoare, cu un aer de sobrietate care masca un temperament bonom și o autentică plăcere de a trăi viața din plin, artistul era perfect conștient de menirea cu care îl înzestrase atât de generos destinul, aceea de a impulsiona mișcarea jazzistică românească în toate felurile posibile: lansând albume („Jazz trio – Seria jazz nr. 4″ (1966), „Jazz în ţara mea (Jazz in my country)” (1967), „Confesiuni” (1979), „Confesiuni II” (1982), „Confesiuni III – Seria jazz nr. 21″ (1986) şi „Jazz Made in Romania” (1987), inițiind și participând la concerte și festivaluri care au făcut istorie, adunând în jurul lui compozitori și cântăreți de jazz pe care i-a consacrat și i-a susținut (Teodora Enache, Harry Tavitian), scriind compoziții cu care a fondat o direcție românească a jazzului, al cărui ”tartor” a fost, după cum mărturisea, și nu în ultimul rând, scriindu-și biografia în două cărți esențiale – ”Țara lui Johnny” și ”Singurătatea, meseria mea”, o carte-jurnal însoțită de un CD cu opt melodii unice, creație proprie. Vocația lui depășea cu mult arta interpretării, subsumată celei a invenției proprii, fapt datorat unei puternice legături cu țara care l-a zămislit și pe care nu s-a gândit niciodată să o părăsească, deși ar fi avut numeroase oportunități, mai ales în America, unde a și devenit membru de onoare al Academiei Louis Armstrong din New Orleans.
”Am promis tatălui meu că nu voi părăsi niciodată țara. Așa m-a învățat el; aici sunt mormintele fraților mei și trebuie să rămân lângă ei.”, spune artistul, prin urmare își va da toată silința ca arta lui să devină un bun al culturii noastre. ”Temele mele sunt românești. Eu nu cânt decât compozițiile mele. Și când pornesc de la o tema standard a jazz-ului, nu reproduc doar litera partiturii, ci improvizez, creez, recreez. Am descoperit ceva care e original.”
De aici, Jonhhy Răducanu își va constitui un țel artistic care îl va face unic în muzica românească: ”Idealul e să arăți o inovație care să fie așa ca o mise-en-scene pe care nu a pus-o nimeni și o pui tu. Atunci, ai câștigat. Vorba lui Nichita, dacă pui un punct sau o virgulă acolo unde nu au pus-o alții, e lucru mare.”
Sursă foto: zf.ro
Muzicianul a avut însă avantajul unei surse de inspirație inepuizabile, cu toate că aceasta n-a fost capabilă să îl scutească de singurătate: ”Niciodată nu m-a inspirat nimic altceva să cânt decât femeile. Când cânt, fiecare notă e erotică, e o iubire care se descarcă într-un final, ca în amor.” (interviu acordat revistei Esquire în 2007)
Lecția lui Johnny Răducanu e simplă: Viața trebuie cântată pe ritmul tonic al muzicii de jazz, dar în manieră proprie, căci satisfacția vine din suflul ei interior, care împrumută linia melodică a respirației proprii. În această ecuație existențială, încă un lucru foarte important: ”Cea mai bună lecţie pe care am învăţat-o este simţul măsurii.”
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Peggy Guggenheim: “Cumpăr o lucrare de artă pe zi și trăiesc la maximum”
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
