Nu mai ştiu când ţi-am scris ultima dată. Probabil, nicicând. Nu ţie, personajului. O să-mi spui că demult, că vreau să fiu Pygmalion. Să-ţi spun o noutate: sunt, pentru personajele mele. Există după ce le imaginez. Aşa cum tu exişti după ce te-am dorit, visat şi creat în minte. M-ai înjunghiat. Mi-ai spune că a fost invers, dacă nu ai observa că ai înfipt lancea în tine prin inima mea bătând a „mereu”. Nu te condamn, uneori personajele nu ştiu ce să facă dacă nu li se spune. Sunt imagini-creaturi amorfe şi fără drum până când li se spune „acum, când teii înfloresc (mai ştii că-ţi plăceau teii? – şi nici măcar nu mi-ai spus) îmi vei cuprinde mâna şi ne vom plimba prin visul roşu-vişiniu al dimineţii în care renunţi la lume pentru noi (din nou, ca o singură dată până acum)”. Eşti un personaj răzvrătit, voi nu aveţi voie să ieşiţi dintre pagini, aşa cum eu nu am dreptul să va provoc suferinţă decât dacă la final vă distrug; eh, uneori şi pentru plăcerea cititorului, însă asta se întâmplă rar – nu pot ucide părţi din mine pentru plăcerea altora; am uitat să spun că fac asta, totuşi, zilnic, pentru a-mi satisface personajele. Nu putem exista unii fără ceilalţi. Eu le dau viaţă, ele îmi dau motiv existenţei. Mi-am luat de mână ultimul personaj şi ne-am aruncat în gol – mai ştii? Ţi-am spus că te creez pentru asta („cum?” „să ne luăm de mâna şi să ne aruncăm în gol, pasiune”) – fără să fi văzut că peisajul fusese deja creat de cineva, înainte.
Eu doar am ales golul şi acţiunea, nu am generat peisajul. Şi ce dacă ne-am lovit împreună şi sângele – al meu, real, al tău, imaginar – a ţâşnit făcând să apară un soare nou a cărui lumină ne-a orbit deopotrivă? Erai personajul meu, iar eu îţi aparțineam şi eram responsabil pentru tine. Îmi justificai existenţa şi erai – trebuia să fii – ancora mea. Un timp, până terminam opera. Abia îi aşteptai finalul căci ştiai, cumva, fără să-ţi fi spus, că în final vei fi fericită. Un roman dramă încheiat precum poveştile vechi; probabil nu avea să fie un succes de piaţă, dar de el aş fi fost mai ataşat decât de orice povestioară care mi-a fost aclamată public. Doar că nu ai vrut să înţelegi. Nu ai vrut să mă laşi să te modelez – pentru succesul tău ca personaj şi al meu ca şi creator – şi-ai luat de bune trăsăturile brute, cele puse în schiţe şi gânduri. Te răzvrăteşti. Eu încă lucrez la roman şi, deşi va fi, probabil, dramă, va avea final trist – însă mereu cu „va urma” – şi cu toate că după final îl voi arde şi voi dispărea din lumea asta (căci nu voi putea suporta gândul că cel mai bun roman al meu a fost distrus – de mine, dar nu contează detaliul), mai scriu, acum cu sânge şi apă cu sare, pagini pe care tu, ca personaj, le vei putea citi, căci vor fi scrisori în carte. N-o să-ţi acord privilegiul de a le vedea dinainte, asta ţi-ar putea schimba destinul şi finalul cărţii – încă îl caut prin lumi ce nu au legile cunoscute de noi. Mai ştii – căci ţi-am pus în bagajul de personaj – filmele în care cineva îşi dă seama că există numai într-o structură, o imagine, un vis? Aşa îmi eşti, aşa ne suntem, am uitat să fiu detaşat şi să structurez cartea dinainte, o scriu pe măsură ce-mi vin gândurile; voi aranja la final şi ne va plăcea – da, vei putea şi tu să vezi, dinăuntru – şi le va plăcea. Mi s-a întâmplat să ştiu ce urmează. Noi, cei care creăm, ştim; până la punctul unde personajele încep să aibă voinţă proprie. Să şi-o folosească, de fapt, căci noi le înzestrăm cu asta şi, în mod ciudat, nu avem dreptul să le-o afectăm deşi, în linii mari – cele importante – noi suntem cei care trebuie (îţi plăcea ideea de „trebuie”) să stabilim ce se întâmplă. Uneori, când nu suntem inspiraţi, ne refugiem în alte cărţi începute sau în idei de cărţi care, de multe ori, rămân idei la care renunţăm pentru că romanul principal este totuşi cel mai important. Atunci voi, personajele, trebuie să înţelegeți că ne vom întoarce mereu, indiferent ce, fie că suntem obosiţi, fie că ni s-a terminat tuşul, iar călătoria până la ghereta din colţ va fi scurtă – numai că percepem timpul în mod diferit. Noi, ca pe un continuum, voi, ca pe „trebuie să mă grăbesc” fără să ştiţi, totuşi, spre ce.
Ştiţi că orice roman are un final, însă nu îl cunoaşteţi şi credeţi, când vă dăm prea mare libertate, că trebuie să ajungeți acolo cu orice preţ şi repede. Preţul, însă, e plătit de fiecare. Noi suntem obligaţi să schimbăm cursul cărţii sau, în cazuri extreme, să vă omorâm, voi veţi simţi dispariţia voastră dintre rânduri şi veţi spera că un alt scriitor va avea inspiraţia să va reînvie în ceva pagini-încercare. Toţi, scriitorii şi personajele, existăm permanent şi ne căutăm unii pe alţii – doar unele asocieri între noi sunt, însă, cele fericite. Şi noi ştim mai bine pentru că suntem creatorii voştri. Mai ştii (la fel, ţi-am pus asta în „memorie” când te-am creat) videoclipul melodiei „Take on me”? Aşa suntem şi noi, scriitori şi personaje, întindem mâna unii spre ceilalţi prin pagini şi ferestre ce există numai dacă sunt scrise. Trebuie să ne lăsaţi – să mă laşi – să hotărâm, pentru că ştim mai bine. Adesea îţi dai seama că ceva nu e în regulă cu tine, iar atunci înseamnă că cineva, înainte, a încercat să te aşeze într-o carte în care nu te potriveai. Iar apoi, altul, cel potrivit şi având începutul cărţii potrivite, trebuie să te remodeleze. De asta simţi „greu”, numai de asta. Şi numai dacă te laşi modelată – să le spui asta şi altor personaje – va fi bine şi vei prinde finalul fericit. Eu, scriitor, nu voi mai căuta scenarii, tu, personaj, nu te vei mai simţi prinsă în nişte rânduri prost scrise şi ciclice. Oricât de greşit ar suna, relaţiile perfecte sunt între scriitor şi personajele lui. Primul le modelează, cele din urmă îl fac să dorească plierea acţiunii după „firea” lor. Oricât de ireal ar părea, personajul este oglina scriitorului. Oricât de nedemn este, scriitorul îşi şantajează firea că să ajungă imaginea inversă a personajului. De aceea tu, eu, suntem personaje într-o carte peste puterea noastră de înţelegere şi trebuie să acceptăm că suntem precum păpuşile Matroska. Tu în mine, eu în altcineva, însă noi legaţi prin viaţa construită de mine şi cizelată de tine. Nu invers.
Mai ştii? Abia începusem cartea şi ţi-am spus „prinde-mi mâna” – abia atunci ai apărut. Mai ştiu, în prima pagină ai trimis un mesaj: „am prins cel mai lent taxi guy din lume” – nu te pusesem să combini limbile aşa, dar deja aveai zvâcniri de „voinţă proprie”; asta mi-a plăcut, mi-am zis „da, trebuie să fie în cartea mea, trebuie să o fac să mă aleagă că scriitor” – nu ştiai că personajele sunt, cumva, în eter – sau eternitate? – şi că alegerea este reciprocă, aşa e? Te văzusem, te imaginasem, aveai cireşe la urechi şi albine pe mâini, erai fericită într-o primăvară azurie. Acea primăvară încă nu a sosit, dar este pe aproape; în următoarele pagini. Mi-ai spus – nu, am simţit – că-ţi doreai o casă la ţară; mă gândeam, zilele astea, să mut acţiunea. Să-ţi desenez pe mâna stângă, cu alb, cercuri care să te ţină captivă, ştiind că vrei să aparţii lumii noastre, nu între pagini. Dintre toate paginile scrise, mi-ai smuls gândurile, trăirile şi le-ai transformat în real făcându-te, astfel. Îmi eşti cel mai bun personaj. În aşteptare, însă. Răsfoieşte şi poate vei găsi calea spre coperta întâi. În rest, rânduri, şiruri, trăiri amestecate cu „am nevoie de un sfârşit de lume”. Mi-l dai? Până atunci, îţi urez să iubeşti devastator.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
