Mi-a rămas restul nopţii mie. Să-l odihnesc, deşi n-avea nevoie. Ar fi vrut să tacă în comun, să zâmbească şi să-şi ţină minte visele care-l vor făptui câteva ore. Le-a deschis lor fereastra şi a venit doar unul. Se făcea că erau doi oameni care aveau mâini. Una el, una ea. Legate cu degete împreună. Trupurile le erau dintr-un fel de abur argintiu. Doar mâinile se întrupaseră de tot. Umblau deasupra drumurilor, aşa, cam ca la treizeci de centimetri, nu mai mult deasupra. Şi nu era plutire, nimic din levitare, nici urmă de neconcret. Era doar altă formă de a merge. Deasupra ăsta nu avea valoare de superior, ci de altfel, de al lor.
Ea ştia, în vis, că sunt două mâni şi două abururi. Distincte. Nu se amestecau deloc. Dar şi distinct luase altă formă. Aceea de plămâni. Doi. Amândoi. Ce făcea diferenţa era respiraţia. Una singură. Şi ea s-a bucurat, în acelaşi vis, de lipsa curgerii, a amestecării, a falsei faceri din nou. Dacă vrei, a iluziei cumplite a facerii. Nu, lumea nu trebuie rescrisă din topoare, nu trebuie să ne facem loc în ea. N-o trebuim şi nici ea nu ne trebuie(şte) pe noi. Ăia treizeci de centimetri imponderabili nu ne fac mai buni, mai frumoşi, mai deştepţi. Dar ne fac noi. Genius loci.
Îţi spun că aburul din vis nu este abur, aşa cum visul nu e vis. Îţi spun, încet, că te iubesc. Încet, ca să nu tremur prea vizibil.
Pe Ana o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Reflexul urărilor de bine în epoca înstrăinării
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Îl aștept pe Moș Crăciun. Ca în fiecare an din ultimii treizeci
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
