Mi-au placut foarte mult copiii… și lor de mine cred, fiindcă primeam în schimbul atenției mele dragostea lor. De aceea, în copilărie, am vrut să devin profesoară, să-i am alături zi de zi.
Așa că, firesc, după ce m-am căsătorit, mi-am dorit, foarte mult, un copil.
În timpul sarcinii, am simțit că este băiat și am început să facem liste cu nume de băieți. Este drept că aveam și o listă de rezervă, cu nume de fete, dar alesesem deja Robert-George.
Nașterea a fost grea, cu complicații, copilul răsucindu-se în timpul travaliului, fiind diagnosticat cu aritmie cauzată de dubla circulară de cordon. Așa că medicul a hotărât că trebuia facută urgent cezariană, pentru a nu pune în pericol viața copilului.
Așa s-a născut Robert. Era minunat… un copil frumos, de aproape 4 kg, sănătos, liniștit… poate prea liniștit câteodată. Creștea bine și noi eram fericiți alături de el.
Când era bebeluș, era frumos ca un înger. Ieșeam în plimbări lungi în jurul blocului și toată lumea îl privea și admira. Îi cumpărasem un costum de marinar și era atât de dulce cu șăpcuța pe căpușor….
Noi eram tineri, la primul copil, și ni se părea că dezvoltarea sa este una firească fiindcă începuse să meargă, să gângurească, să vorbească, spunând câteva cuvinte așa cum spuneau toți copiii de vârsta lui.
Eram fericită fiindcă era un copil așa cum mi-l imaginasem, așa cum mi-am dorit și pentru care începusem să-mi fac planuri, să mă gândesc cum va fi când va crește, ce-i va plăcea să facă sau ce fete îi vor fi pe plac.
Însă, când Robert era în jurul vârstei de doi ani a început și povestea noastră, povestea care ne-a schimbat în totalitate viața.
Încet, încet, comportamentul lui se modifica și, din păcate, nu în bine…. Dacă până atunci totul a părut în regulă, cu fiecare zi care trecea, copilul meu devenea altul. Se izola, nu se mai juca cu copiii, comunica din ce în ce mai puțin, stereotipiile deveneau tot mai prezente. Am început să ne punem întrebări, să discutăm cu medici, psihologi, fiindcă era clar, acum, că ceva nu era în regulă cu copilul nostru.
Cu timpul, Robert se închidea tot mai mult în lumea lui, nu mai răspundea atunci când îl strigai, decât dacă era interesat de ceea ce voiai să-i dai sau să-i arăți.
Așa a trecut o perioadă în care căutam răspunsuri, căutam explicații și nimeni nu ne lămurea cumva.
Era frustrant să nu poți afla ce probleme are copilul tău și să trăiești zilnic neputința de a nu-l putea ajuta fiindcă nu știai ce este în neregulă cu el.
După vârsta de 3 ani am ajuns la Spitalul “Sfânta Maria” din Iași, la un medic neurolog. Acolo, l-au dezbracat, a fost analizat si, după câteva zeci de minute, am auzit pentru prima dată acest cuvânt care, de atunci, ne-a deturnat complet destinul, AUTISM INFANTIL.
După câțiva ani, împreună cu alți doi părinți, am înființat Ancaar – filiala Iasi, o asociație care astăzi este singura organizație din Iași care oferă servicii pentru 15 tineri și adulți cu autism.
Pentru că, din cei 51 de ani pe care îi voi împlini, jumătate i-am trăit cu autismul de mână și fiindcă, de aproape 20 de ani, Ancaar – filiala Iasi, a devenit a doua mea casă, doresc să îmi dăruiesc ziua de naștere tinerilor și adulților cu autism.
Pentru că acești tineri merită o viață mai bună și respect și pentru că nimic nu e mai frumos decât să împarți bucuria cu cei care au nevoie de ajutor, cel mai frumos dar pe care mi-l poți face este să fii alături de mine și să donezi pentru această cauză.
Împreună suntem mai buni!
Aici este link-ul pentru donații https://galantom.ro/fundraising_pages/view?id=25355&organization_subdomain=ancaar-iasi
Îți mulțumesc că ești alături de mine!
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
