De câteva zile îmi e dor. Aşa, carnal. De blândeţe şi bunătate. De tăceri. De oameni care zâmbesc fără subînţeles ori pentru că o impune contextul, ci pentru că aşa simt. O fac din tot sufletul, pentru că sunt buni, şi blânzi, şi înţelegători.
Contactul cu astfel de oameni e ca o spovedanie. Uneori sunt atât de egoistă, încât am impresia că ei au venit pe pământ doar pentru a ne curăţa păcatele. Ca Isus. Şi asta sunt. Isuşii de lângă noi. Atunci când eşti lângă ei, nu faci decât să îţi deşerţi păcatele. Le spui tot ce ai pe suflet şi în gând, toate apăsările şi durerile, şi murdăriile şi întunecimile, iar ei te privesc şi zâmbesc. Înţelegător, ca un părinte. Fără prejudecăţi ori gânduri necurate. Fiecare vorbă le e izvor de bunătate şi tămăduire pentru sufletul tău bolnav. Şi plângi, şi te cureţi. Şi taci, şi îţi laşi capul pe umărul lor. Iar ei îl susţin şi tac. Şi sufletul le tace, pentru a-l lăsa pe al tău să vorbească. Ştiu să te mângâie pe creştet şi să îl sărute, ca şi cum ar fi icoană făcătoare de minuni. Când, de fapt, ei sunt icoanele. Aceşti oameni care duc umanitatea mai departe.
Am avut şansa să cunosc astfel de oameni. Unii mi s-au îndepărtat, prin ţară ori prin lume. Alţii sunt lângă mine. Dar toţi, fără excepţie, trăiesc în mine. E adevărat, îi port în suflet. Însă, uneori, mi se face dor de ei. De prezenţa lor. Nu îmi e îndeajuns să le aud vocea la telefon sau să port dialoguri imaginare cu ei. Îmi e dor de mâna lor uşoară, ca o aripă de înger păzitor. Îmi e dor să mă privească în ochi şi să îmi spele sufletul cu privirea lor clară, fară nicio urmă de umbră. De zâmbetul lor luminos, care li se aşază pe buze, pe ochi, pe tâmple, pe pomeţi şi pe frunte.
Cei mai blânzi şi buni oameni i-am cunoscut în sate. De la noi sau din alte ţări. Acolo unde există tihnă. Unde ritmul nu se pierde. Se propagă din moşi strămoşi, şi ei ştiu că, orice ai face, Acolo ajungem toţi. Fără excepţie. Că e mult mai bine să te prindă bătrâneţea bucuros, tihnit şi împăcat decât măcinat de toată viaţa pe care nu ai trăit-o, pentru că erai mereu în goană după ceva. Mereu altceva.
Am plecat din Bucureşti pentru că nu era un oraş drag sufletului meu. Eu nu funcţionez într-un loc în care oamenii luptă la orice pas. Pentru a trece strada, pentru a circula în trafic, pentru a-şi face loc în metrou, pentru a cumpăra pâine, pentru a găsi un loc de parcare. Nu, eu nu vreau în junglă. Mie îmi trebuie poieniţă. Unde poţi să ai răbdare şi tihnă. Unde te poţi odihni din când în când, fără teama că cineva te va călca pe cap pentru a-şi face mai mult loc.
Şi m-am întors în Timişoara mea iubită, care mă aştepta cuminte, tăcută, atât cât trebuie, spunând vorbe de duh, în nopţile cu miros de tei şi tineri cântând la chitară, în Piaţa Unirii. Are un ritm molcom, Timişoara. De lady, pe care nici civilizaţia, nici tehnologia, nici graba lumii moderne nu o vor putea face să meargă altfel decât în ritmul ei. Îmi e blândă şi dragă Timişoara. Cu toate astea, şi aici oamenii par să nu îşi asculte ritmul de multe ori. Prinşi în grijile zilnice, uită să mai fie umani. Ca toţi oamenii, de altfel, dar parcă un pic mai puţin decât în metropole.
Mi-e dor, de un timp încoace, de blândeţe, şi bunătate, şi timp, şi tihnă. Şi tocmai de aceea, vineri mă voi duce acasă. În oraşul mic, de provincie, de pe malul Timişului, unde mă aşteaptă cei mai blânzi şi buni oameni din lume: ai mei.
Pe Ioana o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
