Shams al-Din Abu ‘Abdallah Muhammas ibn ‘Abdallah ibn Muhammad ibn Ibrahim ibn Muhammad ibn Yusuf al-Lawati al-Tânji ibn Battuta, a fost cel mai mare călător al timpurilor sale (Marco Polo murise deja cu un an înainte de plecarea să în lume).
Să îi spunem simplu Ibn Battuta și să îl descriem că pe un călător marocan care la 1356, întors în Marocul natal, își dicta memoriile lui Ibn Juzayy.
A plecat la vârstă de 22 ani din Tanger fără prea mulți bani la el. Planul era să ajungă la Mecca, în pelerinajul pe care orice musulman îl datorează o dată în viață (și în urmă căruia primește titlul onorific de hagi, de la hagialic/pelerinaj). Călătoria sa a durat 32 ani și l-a purtat din nordul Africii în Siria, peste Marea Neagră către Asia centrală, înapoi prin Turcia de zi, în est, în Afganistan și India și apoi în China. 40 de țări și peste 75000 mile.
De ce sunt de interes călătoriile lui pentru istoria gastronomiei? Pentru că Ibn Battuta avea un soft spot pentru mâncare și a lăsat informații despre mesele memorabile luate de-a lungul vieții sale de turist.
El a mâncat rareori singur, mâncarea era în platouri comune și nu avem dovezi că ar fi plătit vreodată pentru ea. Ospitalitatea era atunci o obligație legală și sacră, astfel călătorii erau primiți și ospătați oriunde băteau la ușa cerând adăpost. Este posibil că plata să fi luat forma poveștilor pe care călătorul nostru le spunea gazdelor, împărtășind cu ele noutățile, experiențele trăite într-o epocă în care informația circula altfel decât azi.
Pe de altă parte, episoadele de inospitalitate, cu evadări și trăit în păduri cu fructe de pădure și muguri nu sunt rare. După cum nici criticile – ghidându-se după etica musulmană care vede în pofta stomacului cel mai mare pericol pentru umanitate, cum scria filosoful sunit al-Ghazali în sec XI, călătorul nostru e stânjenit de mâncarea bogată care i se oferă în unele locuri și îi consideră pe cei din Mogadishu corpolenți – “unul din ei mănâncă cât o întregă congregatie”; în Sri Lanka asistă la uciderea unui elefant mic de către locuitorii înfometați, dar și la răzbunarea elefanților.
Povestește și despre un rege persan în fața căruia supușii săi stăteau în picioare cu mâinile pe lobul urechii, dar și despre cele patru neveste și alte sclave pe care le-a avut în Maldive, deși se plânge că trei ani acolo și cei șapte în India a mâncat doar orez, orez cu legume, orez cu carne, orez și iar orez (și niște vin de palmier îmbietor, totuși). În Ispahan a mâncat orez gătit în ghee cu pui prăjit; în Mogadishu a întâlnit banane verzi gătite în lapte dulce, dar și lapte bătut în care erau bucăți de lămâie și ardei murați în oțet și sare, ghimbir verde și mango (ceea ce mie îmi amintește de achard, un fel de chutney sud-asiatic pe care l-am mâncat dimineață la prânz și seara de bună voie și nesilită de nimeni în Sri Lanka și Mauritius). În ceea ce e azi Somaliland, i s-a întors stomacul pe dos de la mirosul de pește și sânge de cămilă, alimente predominante în dieta locală. Nici Yemen nu a fost mai plăcut, un loc descris ca mizerabil, cu cantități uriașe de curmale și pește amestecate într-un fel de mâncare cu care se hrăneau oameni și animale.
Din seria nu-i nimic nou sub soare va lăsa această informație – ceea ce azi e considerat nou și trendy – masa comunală și sharing plates – atunci era norma.
Opera lui Ibn Battuta se cheamă Rihla în arabă, Călătorii, în traducere, și este unul din cele mai vechi food & travel memoirs. Cartea a ajuns în Europa abia 500 de ani mai târziu și a fost tradusă întâi în franceză. Pentru cine vrea să îl citească, există o versiune în engleză intitulată “A gift to those who contemplate the wonders of cities and the marvels of travelling”. Eu am citit despre el în Sitwell, 2020.
***
Citiți și
Istorii pe pâine – Eating out 1. Pompei
Istorii pe pâine – Eating out 2. Imperiul Otoman
Istorii pe pâine este un proiect personal prin care împărtășesc lecturi și gânduri despre gastronomie căci, așa cum spunea Levy Strauss, mâncarea nu este doar combustibil sau plăcere, ci și good to think with.
Pe Adriana o găsiți și aici.
Citiţi şi
Valea Verde, Cund – de pus pe lista cu dorințe
Istorii pe pâine – Eating out 1. Pompei
Încep să pricep cum se cerne viața pentru o femeie singură
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
