21 octombrie 1858 – la Teatrul de Varietăți din Paris este prezentat pentru prima dată dansul care va deveni celebru sub numele de cancan. Originea piesei muzicale a fost asociată operetei “Orpheus în Infern” a compozitorului german Jacques Offenbach.
Izvorul istoric al dansului este destul de greu de identificat. În limba franceză, „cancan” avea semnificația de bârfă sau scandal. În secolul al XIX-lea, mai precis în jurul anului 1830, oamenii erau obişnuiţi să meargă la baluri, unde ultimul dans al serii era de obicei cadrilul. Aici şi-a făcut loc însă cancanul, cu loviturile sale înalte de picior şi cu mult mai multă energie. Ceea ce ar fi fost perfect în regulă, dacă dansul nu ar fi fost executat de femei care îşi arătau lenjeria intimă de sub fustele cu volane. De aici, cancan şi-a atras reputaţia cum că ar fi lasciv şi scandalos.
Cancanul a reprezentat şi un protest la adresa valorilor victoriene, în special ale celor privitoare la femei. Într-o perioadă în care acestora nu le era permis nici măcar să îşi arate gleznele, ridicarea picioarelor până în dreptul capului era o adevărată contravenţie. Astfel, dansul a fost ca o provocare pentru convenţiile politicii din acea vreme şi un apel pentru schimbare.
Cancanul a devenit popular spre finalul secolului al XIX-lea, când Franţa experimenta perioada denumită La Belle Epoque, una de intense schimbări la nivelul societăţii, dar şi în domenii precum arhitectura, ştiinţa sau cultura. Vremurile erau nezdruncinate de războaie şi, în consecinţă, pline de optimism, astfel că terenul pentru comercializarea neconvenţionalului dans a fost extrem de fertil.
Citiţi şi Magnetica Miss Mistinguett
În 1850, Celeste Mogador, care organiza şi baluri, a adoptat cancanul, astfel că în Paris au fost deschise mai multe astfel de stabilimente. Iar în 1889, Charles Zidler şi Joseph Oller au înfiinţat Moulin Rouge, un loc care se identifică practic cu dansul cancan.
În seria controverselor declanşate de cancan se numără şi un poster creat de artistul Henri de Toulouse-Lautrec. Acesta a realizat o reprezentare grafică a dansatoarei Louise Webber, despre care se spunea că putea ridica piciorul atât de sus încât să zboare pălăria de pe capul unui bărbat. Însă desenul a fost interpretat într-o cheie foarte vulgară, consolidând proasta reputație atât a dansului, cât și pe cea a pictorului.
Încă o reprezentare a scandalosului număr artistic:
Și o reprezentație:
Citiţi şi
Trois Couleurs: Bleu. Culoarea libertății?
Le temps d’aimer – Fețele iubirii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
