„Azi-noapte, 14 septembrie 1927, pe Riviera Franceză, în Nisa, cunoscuta dansatoare Isadora Duncan a murit ca urmare a unui tragic şi nemaiîntâlnit accident. În vârstă de 50 de ani, Isadora Duncan se urcase într-un automobil decapotabil, la volan fiind Benoit Falchetto, de origine franco-italiană. Din maşină, Isadora Duncan i-a strigat prietenei sale Mary Desti şi altor câţiva amici cu care petrecuse seara: „Adieu, mes amis. Je vais à la gloire!” (Adio, prieteni, plec către glorie!) Automobilul a demarat, iar un colț al eşarfei uriașe în care se înfășurase, cadou de la Mary, să se prindă de roata din dreapta şi efectiv să o stranguleze, aproape decapitând-o…” A murit pe loc.
Cam așa arăta știrea care anunţa moartea Isadorei Duncan. Vă puteți imagina o moarte mai violentă și mai stupidă?
Născută în 26 mai, 1877, Oakland (California) Isadora Duncan a schimbat complet lumea dansului. Nu suporta dansul tradițional, așa că și-a format un stil propriu, reinterpretând tot ce-i părea demodat și prăfuit. A fost profesoară în școli din toată lumea (SUA, Germania, Marea Britanie, URSS, Franța), unde nu doar că preda tehnici de dans, dar îi şi încuraja pe elevi să improvizeze şi să danseze aşa cum le dictau emoţiile, în timp ce li se citeau poezii sau ascultau muzică. Ea însăși făcea la fel.
Isadora a avut o viață grea în copilărie, după ce tatăl ei a dat faliment odată cu banca pe care o conducea (la scurt timp de la nașterea fetiței), și a ajuns sărac lipit, rușinat pe deasupra de acuzațiile publice ale clienților care îşi pierduseră banii. Presați de sărăcie, schimbând locuință după locuință (15 case în doi ani), cei doi Duncan au divorțat într-un final. Împreună cu sora ei mai mare, fetița de doar șase ani a început să predea lecții de dans copiilor care locuiau în împrejurimi. Practic, toată copilăria și o mare parte din adolescență a făcut asta, renunțând la școală, care i se părea mult prea restrictivă. În 1896, la doar 19 ani, Isadora făcea deja parte din trupa de teatru Augustin Daly din New York. În acelaşi an, tatăl său murea într-un accident al vasului SS Mohegan, care s-a scufundat. Avea o nouă familie, care a pierit împreună cu el.
Isadora nu credea în căsnicie, lupta pentru emanciparea femeilor de pretutindeni și obișnuia să spună că orice femeie care citește un contract de căsătorie și apoi decide să-l semneze ar trebui să-și asume consecințele. S-a declarat bisexuală. Aventurile ei amoroase erau deja de notorietate în lumea mondenă europeană și, la un moment dat, chiar și încercările sale de a-și lua viața deveniseră subiect de bârfă. Despre asta, Isadora scrie cu cel mai firesc ton: „sufletul meu era un teren de luptă pe care Apollo, Dionysus, Christos, Nietzsche și Richard Wagner își disputau supremația”.
Cu tumultul sufletesc, a făcut doi copii cu doi bărbaţi cu care nu s-a măritat: o fetiță, Deirdre (născută în 1906), al cărei tată a fost scenaristul Gordon Craig și un băiat, Patrick (născut în 1910), fiul lui Paris Singer, urmaș al faimosului producător de mașini de cusut Isaac Singer. Amândoi copiii au murit în 1913 într-un accident de mașină, alături de dădaca lor. Erau în drum spre casă, după o cină în compania mamei lor şi a lui Paris Singer.
Isadora și-a revenit cu greu din depresie și și-a dorit cu disperare să mai rămână însărcinată, lucru despre care a scris în cartea sa autobiografică, „Viața mea”. Așa că l-a rugat pe sculptorul italian (un tânăr necunoscut pe atunci) Romano Romanelli să se culce cu ea pentru a rămâne din nou însărcinată. Din păcate, băieţelul pe care l-a născut a supravieţuit doar câteva ore.
În 1917, le-a adoptat oficial pe șase dintre elevele ei: Lisa, Anna, Margot, Irma, Theresa și Erica, cele care urmau să devină cunoscute sub numele de Isadorabilele.
În 1922, s-a căsătorit cu poetul rus Sergei Essenin, care era mai tânăr decât ea cu aproape 20 de ani și care era exact întruchiparea soțului de care Isadora se ferise toată viața. Căsnicia lor a durat doar un an. La câțiva ani după ce s-au despărțit, Essenin s-a sinucis.
Isadora Duncan, Grece 1920
Cu doar câteva luni înainte de accidentul în care a murit strangulată, Isadora a reușit să-și termine autobiografia. Nesiguranța că ar putea vreodată să se exprime la fel de clar în scris cum o făcea prin dans a epuizat-o. A scris ani întregi despre propria viață, încercând să deslușească ea însăși câte ceva despre cine era cu adevărat. De altfel, chiar și în autobiografie se întreabă: „cum am putea să scriem adevărul despre noi înșine? Îl cunoaștem? Există imaginea pe care și-o formează prietenii noștri despre noi, imaginea pe care ne-o formăm noi despre noi și apoi mai este cea a iubiților noștri despre noi – și toate aceste imagini sunt atât de profund diferite unele de altele”.
Mulţi critici sunt nedrepţi cu Isadora. Influențele sale în ceea ce înseamnă execuție modernă a dansului nu sunt luate în considerare, deși este recunoscută ca inventatoarea unui nou stil de interpretare – dansul modern. Teoriile ei sunt refuzate, pe motiv că ar fi prea afectate, „prea” superioare, iar vocabularul ei, desprins mai degrabă din era victoriană decât din prezent, a deranjat pe multă lume. E adevărat că obișnuia să utilizeze cuvinte ca: suflet, spirit sau eu interior. Însă a fost în acelaşi timp şi prima dansatoare care s-a folosit de principiile de funcţionare ale unui obiect iconic al secolului XX – motorul – ca să transmită emoții. Încerca să reproducă prin dansul său senzația de mișcare continuă, lipsită de efort, a unui aparat motorizat, tehnică despre care scria: “trebuie să îmi montez un motor în suflet, înainte să ies pe scenă. Când acesta începe să lucreze, picioarele și brațele mele și întreg corpul meu se va mișca fără ca eu să le pot controla. Dar dacă nu am destul timp să montez acel motor în sufletul meu – nu reușesc să dansez deloc.”
Citiți și despre alte dansatoare celebre:
Josephine Baker – the one and only
Pina Bausch: Dance, dance or we are lost
Martha Graham – dansatoarea secolului XX
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.