Drumul spre mânăstirea Sâmbăta de Sus a fost obositor. Nu atât din cauza drumului în sine, cât din cauza coloanelor de mașini care se formau de câte ori ajungeau în spatele unui tir sau a unei mașini grele.
Norocul nostru a fost că Ionela simțea mașina ca pe o prelungire a ființei ei și se strecura printre șoferii mai lenți, ori de ori de câte găsea o oportunitate.
Totuși, mie îmi plăcea mai ales atunci când ajungeam la drum întins și celelalte mașini nu îi solicitau prea mult atenția. Își făcea timp să privească fugar spre mine și, din când în când, își lua mâna dreaptă de pe volan și o punea peste mâna mea.
Strângeam din dinți câteva clipe atât cât să-mi revin, apoi întorceam fața spre ea și îi zâmbeam recunoscător: era ultimul drum pe care îl făceam împreună, dar ea nu știa asta și nici nu voiam să o las să afle.
Așezată la poalele munților Făgăraș mânăstirea beneficia de o vedere superbă asupra lor, dar eu nu am avut ochi pentru panorama lor. Chiar la intrarea în curtea mânăstirii, sub arcada imensă, se afla un preot bătrân care oferea binecuvântarea unui grup de copii. Nu sunt credincios și nici măcar o fire cât de cât religioasă, așa că nu mi-am putut explica impulsul de a mă așeza la rând în spatele celui din urmă copil.
Ionela a rămas nedumerită la câțiva metri de mine, privind fără să înțeleagă fiindcă, în comparație cu ea care mergea aproape în fiecare duminică la biserică, eu puteam fi considerat de-a dreptul ateu și cu totul străin de credință.
Eram îmbrăcat în uniformă fiindcă, teoretic vorbind, eu eram încă locotenent în armata română aflat în concediu medical pentru refacerea după rănile făcute de schijele minei Claymore pe care le încasasem cu câteva luni înainte, pe când mă mai aflam în Afganistan, la sud de Kandahar. Practic, era vorba de cu totul altceva, dar nu aveam niciun chef să mă gândesc la asta.
Când mi-a venit rândul, m-am prefăcut că nu văd privirea mirată a bătrânului călugăr, i-am luat mâna și i-am sărutat-o, spunând încet, cu speranța că Ionela nu mă aude:
— Binecuvântează-mă, părinte!
A privit la Ionela care aștepta alături cu mâna la gură și privindu-ne mirată.
— Binecuvântat să fii, fiule, a spus el și mi-a așezat mâna pe creștet.
Aș minți dacă aș spune că am simțit ceva. Nici măcar liniștea aceea copleșitoare despre care citisem mereu în cărți că pogoară asupra celor atinși de duhul sfânt.
Am zâmbit puțin trist, dar cum aveam capul plecat, speram să nu vadă nimeni zâmbetul meu chinuit. „Poate că ateii nu au parte de așa ceva” mi-am spus eu și am dat să ple,c dar mâna călugărului s-a așezat pe umărul meu și m-a oprit.
L-am privit în ochi și atunci am văzut că pe chipul lui ascetic se ivește un zâmbet plin de bunătate:
— Fii binecuvântat,, fiule, a spus el, atât tu cât și darul pe care ți-l face Dumnezeu. Să aveți grijă unul de altul câte zile veți avea.
A arătat spre Ionela care parcă, fără să vrea, s-a apropiat de noi și călugărul a întins mâna și a binecuvântat-o și pe ea.
— Să aveți grijă unul de altul câte zile veți avea, a mai spus el și un timp eu i-am susținut privirea, dar în cele din urmă am plecat ochii.
„Câte zile vom avea” însemnau o mulțime de zile pentru Ionela, darul lui Dumnezeu, cum o numise el, dar însemnau extrem de puține pentru mine.
Călugărul ne-a mai privit o clipă cu ochii lui blânzi, apoi a plecat cu pași mari, pierzându-se în curtea mânăstirii.
Mai fusesem o dată la mânăstire și încă țineam minte cum erau așezate clădirile. Am luat-o pe Ionela de mână, am trecut fără să spun nimic pe lângă cascadă, pe lângă Lacul cu pești și am ajuns în Livada cu meri, unde m-am oprit și m-am sprijinit cu spatele de un măr. Am luat-o pe Ionela în brațe și am strâns-o cât de tare am putut, făcând-o să geamă ușor de durere. Voiam să nu îmi vadă lacrimile din ochi, dar în cele din urmă nu m-am mai putut stăpâni și am izbucnit în hohote de plâns, într-un plâns sfâșietor și eliberator, cum nu-mi amintesc să mai fi plâns din copilărie. M-am bucurat că am reușit să ajung într-un loc atât de retras înainte de a izbucni în plâns, fiindcă astfel să nu fac armata română de râs și nici pe mine sau pe Ionela.
S-a retras din brațele mele și mi-a privit ochii din care lacrimile se scurgeau fără să mi le pot stăpâni:
— Victore, ce-i cu tine? Ce s-a întâmplat?
Nu puteam vorbi, ci doar o priveam prin perdeaua de lacrimi din ochii mei și am strâns-o iar în brațe, încercând să o împiedic să îmi vadă ochii, dar ea s-a depărtat iar și a insistat cu întrebările.
I-am zâmbit printre lacrimi și am spus:
— Nimic nu s-a întâmplat, Ionela. Dar mi-am dat seama că te iubesc atât de mult… și în curând va trebui să plec.
„În curând va trebui să plec de tot, Ionela” m-am gândit eu, dar cu voce tare am spus:
— Mai am doar câteva zile de concediu medical apoi va trebui să mă duc iar în Afganistan, departe de tine.
S-a mai liniștit puțin și, ștergându-mi lacrimile cu podul palmei a spus zâmbind:
— Și asta este o problemă? Crezi că suntem singuri îndrăgostiți care suntem despărțiți pentru o vreme? Dar nu contează, eu te voi aștepta atât cât este nevoie. Până la sfârșitul lumii, dacă este cazul.
A privit în spatele meu unde din pomul de care mă sprijinisem un măr singuratic mare și roșu ca păcatul atârna de o creangă, îndemnând-ne parcă să-l culegem.
Ionela a întins mâna spre el și l-a luat din pom, apoi, după ce l-a șters puțin, mi l-a întins și a spus:
— Să ne imaginăm o clipă că suntem în rai, iar eu sunt Eva și tu ești Adam. Între noi nu este niciun șarpe, ci suntem doar eu, tu și mărul cu care te ademenesc nu spre păcat, ci doar spre adevăr. Spune-mi adevărul, Victore, fiindcă te cunosc prea bine și știu precis că nu este vorba de plecarea ta.
Am privit în jur oftând. Da, locul în care eram semăna puțin cu raiul, așa cum mi-l imaginasem în copilărie, numai că noi nu eram nici Adam și nici Eva, ci doar doi simpli muritori. Eu ceva mai muritor decât ea. Mult mai muritor. Fără să vreau, mi-am adus aminte de un roman de dragoste pe care îl citisem în adolescență și care mă impresionase teribil. Era vorba de „Pe când în rai ploua” de Jan Otcenasek. Ei bine, în raiul nostru va ninge curând și viscole mari vor veni peste el, dar eu nu puteam să-i spun nimic, așa că m-am forțat să zâmbesc și am spus:
— Nu-i nimic mai mult decât ceea ce ți-am spus, Ionela. Dar mi-am dat seama că te iubesc atât de mult, încât fiecare clipă pe care o voi petrece departe de tine mi se va părea o veșnicie.
— Să nu mă minți, Victore. Ai auzit ce a spus călugărul despre mine: sunt darul lui Dumnezeu pentru tine! Nu ai voie să minți darul pe care ți-l face Dumnezeu.
Am oftat adânc și am spus:
— Eu sunt ateu, Ionela. Nu te supăra pe mine, dar eu sunt ateu și nu cred în niciun Dumnezeu!
— Da, am văzut, a spus ea ușor sarcastic. De asta m-ai bătut la cap toată ziua să te aduc la mânăstire. De ateu ce ești…
M-a privit în ochi, încercând să mai obțină ceva răspunsuri din privirea mea, dar eu doar i-am zâmbit și se pare că zâmbetul meu fals i-a părut suficient de sincer, pentru că a spus:
— Poate că tu ești ateu, dar eu sunt credincioasă, așa că mă duc la slujbă și să pun un pomelnic sau un acatist. Tu stai aici în grădina Raiului și așteaptă-mă cuminte.
Nu prea știam eu diferența dintre un pomelnic și un acatist și nici nu am întrebat-o nimic când, peste vreo oră, s-a întors cu un zâmbet fericit pe față.
— Nu știu ce probleme ai tu, dar m-am rugat din tot sufletul la Dumnezeul în care tu nu crezi să ți le rezolve.
A făcut o pauză, apoi a adăugat:
— Iar pe pomelnic te-am trecut de data asta numai pe tine. Dar pentru ca ruga mea să fie ascultată, ar fi bine să mergem să aprindem câte o lumânare.
Am aprins câte o lumânare fiindcă da, în cele din urmă m-a convins și pe mine, necredinciosul, să aprind o lumânare și să spun încet după ea „Tatăl nostru”, fiindcă eu nici măcar atât nu știam.
— Doamne, de ce păgân m-ai făcut să mă îndrăgostesc, a spus ea la final, clătinând din cap de parcă nu i-ar fi venit să creadă.
După ce m-a făcut să beau agheasmă, mi-a cumpărat o cruciuliță sfințită la Ierusalim și după ce i-am spus ferm să-și scoată din cap gândul să mă pună să îngenunchez pe undeva, am ieșit în cele din urmă din curtea mânăstirii.
Restul zilei a trecut în mod plăcut și nici nu am observat când a căzut seara și am fost nevoiți să o pornim spre casă.
Pe drum, aproape nu am mai discutat nimic și ea doar a schimbat mereu posturile de radio pentru a căuta o melodie pe placul ei. Cum nu a găsit, în cele din urmă a luat un CD și a ascultat până la saturație o melodie care pe mine mă enerva, dar care se pare că ei îi plăcea în mod deosebit. Nu i-am reținut titlul, ci doar refrenul care repeta obsesiv ceva de genul:
„Îmi place că mă place
îmi place că ne-am cunoscut
îmi place tot la ea din ce în ce mai mult”
Probabil, cântecul sau numai versurile respective atingeau în ea o coardă sensibilă, dar eu nu vedeam nimic deosebit la melodia respectivă și nu era singura diferență între noi în ceea ce privește gusturile muzicale. Dar ne suportam reciproc preferințele în numele unei iubiri ce nu avea să mai dureze prea mult. Dar cum numai eu știam asta, mă vedeam nevoit să ascund adevărul sub un zâmbet ce semăna din ce în ce mai mult cu o grimasă.
Am ajuns acasă la ea cu puțin înainte de miezul nopții și după ce a încuiat ușa în urma noastră, am vrut să o sărut, știind că timpul care ne-a rămas mai este atât de puțin.
Mi-a pus un deget pe buze și a spus:
— Mai ții minte? Casa mea, cetatea mea, regula mea.
M-am încruntat și am privit-o nedumerit, iar ea mi-a arătat ceasul de pe perete și a spus:
— Pentru ca rugăciunea mea să aibă efect, trebuie să nu păcătuim în ziua Domnului.
— Dar eu nu voiam să păcătuim, ci doar să facem dragoste, am spus eu cu voce tare, iar în sinea mea am gândit: „Mai ales că va fi pentru ultima dată!”
— Să facem sex fără să fim căsătoriți este păcat, Victore. Iar dacă facem asta în ziua Domnului, păcatul se pune dublu.
Nu știu de unde naiba le scotea, dar am văzut că și-a mușcat de buza de jos și m-a privit ademenitor, apoi s-a uitat iar la ceas, zâmbind: mai era un sfert de ceas până la miezul nopții și jur că a fost cela mai lung sfert de oră din viața mea.
În schimb, la ora douăsprezece fix, m-am dezbrăcat ca la armată apoi am început să o dezbrac și pe ea și, în cele din urmă, am făcut dragoste ca disperații, până aproape de dimineață și când ne-am oprit, a adormit aproape instantaneu. Mi se închideau și mie ochii de somn, dar eu mai aveam ceva de făcut și nu aveam voie să adorm. Am așteptat lângă ea aproape o jumătate de oră după ce a adormit și i-am vegheat pentru ultima dată somnul. Prin somn a tras pătura peste ea, dar sânul stâng rămăsese pe jumătate dezvelit, ca o palidă floare erotică, așa că l-am mângâiat ușor, ca să nu o trezesc, apoi l-am învelit și m-m ridicat de lângă ea cu gesturi ușoare, de om plecat să fure luna. Un gând mă urmărea de câteva ore, dar nu reușeam deloc să mi-l amintesc și, de fiecare dată când mă forțam să îl aduc la lumină, se ascundea în mintea mea ca și cum ar fi fost un animal nocturn.
M-am îmbrăcat încet și, cu gesturi calculate, am scos din buzunarul vestonului hârtiile pregătite din vreme: un prospect de la o agenție de voiaj despre Singapore, o solicitare de preț pe care o făcusem la Singapore Airlines, plus alte câteva hârtii care ar fi convins pe oricine că urmează cât de curând să plec spre Singapore. Le-am așezat în poziții studiate din timp lângă ușă, ca și cum mi-ar fi căzut din buzunar chiar înainte de a ieși.
M-am apropiat de patul unde Ionela dormea un somn liniștit ca de bebeluș. Un zâmbet inocent îi înflorise pe buze și cu retina arsă de amintirea acelui zâmbet, am ieșit ușor din apartamentul care ne adăpostise atâtea nopți de dragoste. Sau de păcat, cum preciza ea când o supăram cu ceva. Urmărit mereu de gândul care nu-mi dăduse pace toată ziua și pe care nu-l puteam scoate din adâncurile subconștientului, am mers pe jos până la prima stație de taxiuri, am luat primul taxi și i-am spus șoferului să mă ducă la clinica Oncomed.
Șoferul m-a privit curios în oglinda retrovizoare, apoi m-a întrebat curios:
— Mergeți să vizitați o rudă internată acolo?
M-am încruntat pentru că gândul care mă urmărise toată noapte scosese iar capul la iveală.
— Ce te face să crezi asta?
Văzându-l că se încruntă ca și cum nu ar fi priceput întrebarea, am precizat:
— Adică de crezi că aș merge să vizitez o rudă și nu m-aș duce să mă internez chiar eu.
A început să râdă, apoi a spus:
— Dragă domnule, de când s-a înființat clinica asta oncologică am transportat acolo zeci, dacă nu chiar sute de bolnavi și vizitatori. Credeți-mă că am ochiul format: dumneavoastră nu păreți deloc unul dintre cei care se duc să se interneze.
— Ai dreptate, i-am răspuns eu zâmbind și exact atunci mi-am dat seama ce era cu gândul care mă urmărea de câteva ore.
Nu mă mai simțeam deloc, dar absolut deloc bolnav. În noaptea care trecuse făcusem de trei ori dragoste cu Ionela și poate aș fi făcut și a patra oară, dacă nu mi s-ar fi părut că ea este epuizată. Nu mi se părea deloc normal ca un bolnav de cancer în faza terminală, așa cum mă credea doctorul Baicu, să se comporte așa. Încă urmărit de gândul ăsta, am plătit cu gesturi automate taximetristului și am intrat să îl caut pe asistentul doctorului, Pascu Alexandru, fostul meu coleg de liceu.
Era cu puțin înainte de ora șapte, dar în clinică se făceau deja pregătiri pentru primele operații și toată lumea părea ocupată până peste cap. Știam unde își avea cabinetul doctorul Baicu și speram să-l întâlnesc pe acolo și pe Alex, vechiul meu coleg, ca să mă lămurească despre gândul care mă sâcâise de câteva ore.
Am avut noroc că l-am găsit destul de repede, dar nu am avut timp să-i spun nimic, pentru că, după ce ne-am salutat, a întins mâna spre mine și mi-a cerut să-i dau rezultatele de la biopsia de luna trecută. Am băgat mâna în buzunarul interior al vestonului și după, ce am scotocit câteva secunde în gol, am simțit cum mă albesc la față: ultima dată văzusem rezultatul așezat între foile colorate ale prospectului de la voiajul pentru Singapore și speram din tot sufletul să nu-l fi lăsat acolo.
Am privit disperat spre Alex și am spus în grabă:
— L-am uitat acasă, dar mă întorc imediat cu el.
— Nu-i nevoie, ți-l scot la imprimantă iar și oricum am vorbit cu doctorul Baicu să te primească primul, așa că nu-l putem face să aștepte.
Rezultatul biopsiei a ieșit din imprimantă cam în același timp când a intrat doctorul Baicu în cameră.
M-a privit cu un ochi cercetător și a întins mâna după rezultatul biopsiei. A citit în diagonală foia apoi a privit iar la mine, pe urmă l-a întrebat pe Alex:
— Sigur nu s-a făcut vreo încurcătură?
— Nu, domnule doctor, a răspuns Alex privind pe monitor. Am verificat de două ori ca să fiu sigur.
Doctorul a privit la el apoi din nou la mine și l-a întrebat:
— Nu că aș vrea să te contrazic, dar ție ți se pare că așa arată un bolnav de cancer de ficat în faza terminală?
Privi iar pe foia de hârtie și adăugă mormăind:
— Și, din câte am scris eu aici, este vorba de un cancer galopant și în stare neoperabilă…
M-a privit de parcă eu aș fi fost vinovat pentru toată această încurcătură, apoi mi-a făcut semn să mă dezbrac și să mă întind pe masa de consultații.
S-a aplecat deasupra mea și m-a palpat mai întâi cu mișcări repezi apoi a devenit mai atent și, în cele din urmă, s-a îndreptat și a privit încruntat spre Alex:
— Ce mama dracului se întâmplă aici, tinere?
— Nu știu la ce vă referiți, domnule doctor, a spus Alex cu o figură nedumerită.
— Verifică și tu, iar pe urmă vreau un set complet se analize. Urgent, fiindcă eu nu mai găsesc aici nici urmă de cancer.
Am tresărit plin de speranță: oare ăsta să fie darul lui Dumnezeu?
Am spus șovăind:
— Domnule doctor, am fost ieri la Mânăstirea Sâmbătă de Sus și cineva a pus un pomelnic pentru mine…
Doctorul Baicu s-a încruntat și a privit urât spre mine:
— Tinere, să nu cădem în misticisme, te rog! La fiecare trei sute optzeci de mii de cazuri de cancer există câte un caz de remisiune spontană, dar eu zic să nu-l amestecăm pe Dumnezeu aici. Sunt ateu și părerea mea sinceră este că, dacă ar exista un Dumnezeu, nu ar mai fi niciun bolnav de cancer, pentru că eu operez câte trei bolnavi pe zi, dintre care uneori supraviețuiesc dor doi, așa că știu despre ce vorbesc.
— Și eu sunt ateu, domnule doctor, dar nu vi se pare prea mare coincidența?
Nu mi-a răspuns pentru că a fost chemat la prima operație a zilei și a ieșit ca dus de vânt.
Doctorul Baicu a fost cel care m-a sfătuit în urmă cu o lună, când m-a adus Ionela la analize, să mă despart de ea pentru că este mai bine să sufere o jumătate de oră la cimitir decât trei luni așteptând lângă mine să mor. Un sfat cinic, dar care mi s-a părut de bun simț numai că, dacă cumva analizele biopsiei erau rătăcite prin apartamentul Ionelei, rezultatul planului meu pregătit din timp avea să se dovedească un fiasco total.
Mi s-a făcut o anestezie locală, apoi țesutul prelevat în urma biopsiei a fost dus la analiză, pe urmă mi s-a luat sânge pentru identificarea markerilor tumorali.
— De obicei, durează câteva ore, dar cu noua tehnică de colorarea a țesuturilor ne vom lămuri imediat, a spus Alex.
Primul a venit rezultatul la markerii tumorali și, după fața laborantei care a adus rezultatul, mi-a dat seama că totul este bine.
— Nici urmă de marker tumoral, a mormăit Alex nedumerit, dar să așteptăm totuși și rezultatul histologic al biopsiei.
Până să vină, mi-a explicat că celulele canceroase pot fi foarte ușor identificate prin noii coloranți folosiți în ultimul timp pentru că aderă numai la celulele canceroase, dar nu a terminat explicația pentru că altă laborantă a intrat cu o față radioasă și abia atunci mi-am dat seama că totul este în regulă.
Am așteptat cu nerăbdare să mi se facă o copie după buletinele de analize și, cu ele în mână, m-am repezit spre stația de taxiuri, rugându-mă în gând la Dumnezeul în care eu nu credeam ca Ionela să nu fi găsit vechile analize.
Când am ajuns la apartamentul ei, am fost bucuros că nu i-am pus cheia de la apartament în cutia poștală, așa cum am vrut să fac când am plecat. Am deschis ușa cât de încet am putut, încercând să nu fac niciun zgomot, dar precauțiile mele erau inutile pentru că Ionela era trezită deja și stătea la masa din sufragerie și citea exact foia cu vechile mele analize. Concluziile doctorului doctorului Baicu se puteau vedea scrise clar cu un scris caligrafic, deși aș fi vrut pentru prima dată ca el să fi folosit scrisul indescifrabil al medicilor de pretutindeni: „Cancer de ficat cu metastaze multiple. Neoperabil. Prognostic trei luni”
Ionela a ridicat ochii înlăcrimați spre mine:
— E adevărat ce scrie aici?
Pentru că nu m-am grăbit să răspund s-a ridicat în picioare și a venit lângă mine, strângându-mă sălbatic în brațe, cu o putere pe care nu i-o bănuiam.
Apoi m-a îndepărtat și m-a întrebat:
— Cum ai putut să îmi faci așa ceva?
În loc să-i explic în două cuvinte despre ce este vorba, m-am bâlbâit încurcat:
— Doctorul Baicu a spus că mai bine să suferi o jumătate de oră la înmormântare decât trei luni până mor.
— La dracu și cu doctorul Baicu și cu tine. Nu te-aș fi iertat niciodată dacă nu aș fi fost lângă tine până în ultima clipă. Victore, mă omori cu zile, cum ai putu să îmi faci așa ceva?
Între timp, am scos noile analize și i le-am arătat, dar nu părea să le vadă, pornită cum era împotriva mea.
— Ionela, nu mai sunt bolnav. Nu mai am nimic.
— Cum așa? a întrebat ea parcă fără să priceapă.
— Doctorul Baicu spune că la fiecare trei sute optzeci de mii de cazuri de cancer, apare câte o vindecare spontană pe care medicina nu poate să o explice.
A durat câteva clipe lungi până să priceapă despre ce este vorba, apoi minunații ei ochi verzi s-au umplut iar de lacrimi. Numai că de data asta erau lacrimi de fericire și după ce a citit cu greu prin perdeaua de lacrimi hârtia, a ridicat ochii spre mine și a zâmbit:
— Poate că medicina nu poate să explice vindecare ta spontană, dar eu pot să o fac foarte ușor.
Am privit-o fără să înțeleg apoi când mi-am dat seama la ce făcea referire, am scuturat din cap:
— Doctorul a spus să nu cădem în misticisme, Ionela.
— Doctorul putea să spună ce voia, dacă te vindeca el. Dar eu te-am vindecat, Victore. Eu, darul lui Dumnezeu pentru tine.
Am scuturat din cap fără să spun nimic, dar nu m-am împotrivit când Ionela m-a luat de mână și m-a dus în fața icoanei și m-a pus iar să zic după ea Tatăl nostru.
Apoi, pentru că nu mai era nimic de spus, am luat în brațe darul lui Dumnezeu pentru mine și spre, rușinea mea, am izbucnit în plâns. Un plâns eliberator, de care mi-ar fi fost rușine în altă parte, dar aici, în brațele Ionelei, simțeam că mă pot elibera de temerile mele pentru totdeauna.
Apoi m-a luat de mână și m-a tras spre pat, dar înainte să mă dezbrace, a spus:
— Să știi că este pentru ultima dată când o facem în păcat.
Cum nu înțelegeam la ce face referire, a adăugat:
— În toate legendele se spune că atunci când o fată salvează viața unui bărbat, aceste este obligat să o ia de soție.
Deci despre asta era vorba. Am zâmbit și m-am prefăcut că mă ridic din pat:
— Păi să mergem chiar acum la primărie, poate reușim să ne căsătorim pe loc.
M-a tras înapoi în pat și a spus cu o voce ușor răgușită:
— Lasă că te cred pe cuvânt de data asta. Acum doar arată-mi cât de mult mă iubești. Pe urmă, mai vedem noi…
(fragment din romanul „Ionela, darul lui Dumnezeu”)
Pe Sergiu îl găsiţi şi aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
