Sâmbăta lui Lazăr, urmată de Duminica Floriilor sau a Intrării Domnului în Ierusalim sunt două evenimente biblice majore, care marchează, în Biserica Ortodoxă, sfârşitul Postului Mare sau al Învierii, şi începutul Săptămânii Patimilor.
Evanghelistul Ioan este sigurul care relatează, în Evanghelia de la el rămasă, această minune înfăptuită de către Domnul Hristos, în localitatea Betania. Lecturând capitolul al XI-lea, aflăm nişte lucruri esenţiale pentru corecta înţelegere şi interpretare a evenimentului: „Şi era bolnav un oarecare Lazăr din Betania, satul Mariei şi al Martei, sora ei. … Deci au trimis surorile la El, zicând: Doamne, iată, cel pe care îl iubeşti este bolnav. … Şi iubea Iisus pe Marta şi pe sora ei şi pe Lazăr. … Când a auzit, deci, că este bolnav, atunci a rămas două zile în locul în care era. … după aceea le-a spus: Lazăr, prietenul nostru, a adormit; Mă duc să-l trezesc. Deci I-au zis ucenicii: Doamne, dacă a adormit, se va face bine. Iar Iisus vorbise despre moartea lui, iar ei credeau că vorbeşte despre somn ca odihnă. Deci atunci Iisus le-a spus lor pe faţă: Lazăr a murit. Şi Mă bucur pentru voi, ca să credeţi că n-am fost acolo. Dar să mergem la el. … Deci, venind, Iisus l-a găsit pus de patru zile în mormânt. Iar Betania era aproape de Ierusalim, ca la cincisprezece stadii. Şi mulţi dintre iudei veniseră la Marta şi Maria ca să le mângâie pentru fratele lor. Deci Marta, când a auzit că vine Iisus, a ieşit în întâmpinarea Lui, iar Maria şedea în casă. Şi a zis către Iisus: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit. Dar şi acum ştiu că oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îţi va da. Iisus i-a zis: Fratele tău va învia. … Maria, când a venit unde era Iisus, văzându-L, a căzut la picioarele Lui, zicându-I: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit. Deci Iisus, când a văzut-o plângând şi pe iudeii care veniseră cu ea plângând şi ei, a suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru Sine. Şi a zis: Unde l-aţi pus? Zis-au Lui: Doamne, vino şi vezi. Şi a lăcrimat Iisus. … Deci suspinând iarăşi Iisus întru Sine, a mers la mormânt. Şi era o peşteră şi o piatră era aşezată pe ea. Iisus a zis: Ridicaţi piatra. Marta, sora celui răposat, I-a zis: Doamne, deja miroase, că este a patra zi. … Au ridicat deci piatra, … a strigat cu glas mare: Lazăre, vino afară! Şi a ieşit mortul, fiind legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză şi faţa lui era înfăşurată cu mahramă. Iisus le-a zis: Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă.” (Ioan 11, 1-44)
Învierea lui Lazăr, frescă bizantină din Karanlik Kilise/Biserica întunecată, Göreme, Turcia, secolele XII-XIII, detaliu.
Am preluat selectiv relatarea lui Ioan Evanghelistul, pentru a surprinde cât mai bine cu putinţă faptul că învierea lui Lazăr nu a fost o „resuscitare” de felul celor medicale, şi nici o revenire din moarte clinică. A fost întoarcerea sufletului omului în trupul său mort, chiar aflat în putrefacţie, aşezat de patru zile în mormânt. Iar acesta este un argument imbatabil al nemuririi noastre, a oamenilor. Sufletul ne este veşnic, nemuritor; această credinţă exista şi la strămoşii românilor, dacii, de altfel. La despărţirea de trupul muritor, sufletul ia calea veşniciei, a nemuririi: o nemurire luminoasă, în Împărăţia lui Dumnezeu – „inaugurată” de către Iisus Hristos prin moartea şi Învierea Sa; sau dimpotrivă, una întunecoasă, macabră, confuză, „inaugurată” de Lucifer.
Învierea lui Lazăr, la intervenţia expresă şi explicită a Fiului lui Dumnezeu, avea să fie prefigurarea propriei Sale Dumnezeiri şi Învieri din moartea pe care i-au decis-o muritorii.
Dar învierea lui Lazăr este şi rămâne, pentru toată umanitatea posterioară lui, și dovada certă a faptului că noi, oamenii, nu ne încheiem socotelile cu propria viaţă „aici şi acum”. Avem un suflet nemuritor, de înveşnicirea căruia suntem responsabili. De-l vom abuza în această viaţă cu întuneric moral neluminat de focul curăţitor al Duhului Sfânt, nu avem de unde aştepta veşnicie luminoasă.
A reflecta, măcar în Sâmbăta lui Lazăr, la propria moarte şi nemurire, ca oameni, nu este deloc puţin. Într-o societate a plăcerilor trupeşti, sufletul fiecăruia dintre noi aşteaptă, totuşi, să i se recunoască şi îndeplinească dreptul lui absolut: dreptul la nemurirea luminoasă.
(Articol publicat în cotidianul „Evenimentul Regional al Moldovei”, din 12 aprilie 2014.)
Autor: Maria Mihaela Stan
Citiţi şi
Dacă nu avem nimic pentru care am muri, ce rost are să mai trăim?
