Am întâlnit-o pe Raluca van Staden la laboratorul său din București, unde deja avea o vizită: fiul ei, tocmai sosit de la grădiniță. Mărturisesc că mă simțeam puțin copleșită de perspectiva contactului cu un om care tocmai făcuse un pas semnificativ pentru omenire în lupta cu „maladia secolului”. Realitatea mi-a liniștit nervozitatea de îndată ce am pășit în laborator, întâmpinată de zâmbetul deschis, cald și firesc al celei care a inventat primul dispozitiv capabil să detecteze celulele canceroase înainte de a deveni formațiuni tumorale, făcând astfel posibilă vindecarea în proporție de 80-100%. Departe de a intimida, albul laboratorului e mângâiat de razele de soare strecurate prin fereastră și de energia bună, frumoasă, a unor oameni dedicați și optimiști. Emoția a rămas, totuși, în locul acela din suflet care iubește România și performanțele românilor. Aveam să aflu că, fapt mai puțin cunoscut de public, românca Raluca van Staden excelează deopotrivă în cercetarea biochimică, precum și în alchimia muzicii pianului. Vă mulțumim și vă admirăm, doamnă van Staden!
Liana Oprea: Cum ați botezat dispozitivul?
Raluca van Staden: Încă nu avem un nume. Propunerile, din partea celor care au citit despre el, sunt „dispozitivul van Staden-Ștefan” și „hexaStaden”.
LO: Invenția dumneavoastră a fost răsplătită deja cu multe premii…
RvS: Premiile sunt pentru senzor, care identifică, la o simplă analiză a sângelui, substanțele ce semnalează un stadiu în care celulele canceroase încep să se formeze. Inovația stă în faptul că e primul senzor care vede biomarkerii specifici înainte să apară formațiunile tumorale vizibile cu metodele folosite până acum. Dispozitivul electronic care va prelua semnalul de la senzorul premiat este de fapt un nou proiect de cercetare la care ne-am luat în echipă electroniști și ingineri de soft. Omologarea metodei e proiectul la care lucrăm acum și sperăm să-l finalizăm în aproximativ doi-trei ani. Odată omologată metoda, o vom putea transpune în orice alt instrument. Sperăm ca proiectul dispozitivului electronic și omologarea să fie finalizate cam în același timp.
LO: Care vor fi avantajele dispozitivului miniaturizat, dincolo de cel evident?
RvS: Dimensiunile reduse cresc portabilitatea aparatului. Testul va fi un screening la dispoziția clinicilor, medicilor și, într-un final, pentru uzul personal al pacienților. Proba de analizat va fi sânge sau salivă, în care testul va putea semnala prezența biomarkerilor. Avantajele principale sunt sensibilitatea înalta și limita de detecție scăzută, care vor favoriza detectarea biomarkerului în fluidul biologic imediat ce acesta este produs de celulele canceroase în formare, oferind pacientului o rată de vindecare cuprinsă între 80 și 100%. În plus, costul unei analize va fi mult mai mic decât al oricăreia din analizele actuale. În analizele actuale pentru biomarkerii specifici cancerului sunt costuri foarte mari, din cauza consumului de materiale biochimice.
LO: Cum v-ați gândit să fie folosit aparatul miniaturizat?
RvS: Un singur senzor va putea fi întrebuințat la peste o sută de măsurători. În viitor ne gândim să facem posibilă depistarea biomarkerilor și din salivă. Noi recomandăm senzorul ca instrument de screening, nu de diagnostic. Avem mai multe idei cu privire la folosire, odată omologat. Prima dată, să-l lăsăm în cabinetul medicului, pentru că ne interesează să avem un feedback de la medici și o evaluare a dânșilor. Un dispozitivul miniaturizat va fi optimizat pentru uzul personal, în special pentru pacienții care au avut o formă de cancer.
LO: Cum ați ajuns la cercetarea în domeniul cancerului?
RvS: Am ajuns în zona biomedicală, de analiză clinică, imediat după ce mi-am terminat doctoratul. Rolul unui chimist analist este să găsească, pentru un anumit compus, o metodă cât mai simplă și cât mai fiabila de analiză. Trainingul pe care l-am primit de la profesorul cu care mi-am făcut doctoratul a fost ca, în momentul în care ne alegem un domeniu, să fie un domeniu de vârf. Să facem ceva mai bun, să rezolvăm o problemă, nu să ne uităm la lucruri care sunt comune sau deja explorate. Ajunsă în Africa de Sud, am văzut că sunt foarte mulți oameni, din sate îndepărtate, care nu aveau cum să ajungă la un laborator de analize sau la o clinică. Nu vorbim de medicamente, dar nici analizele uzuale nu aveau cum să le facă, și de atunci am început să lucrăm pentru analiza clinică și în acest domeniu, în care să avem totul cât mai ieftin, să putem transmite cumva datele dintr-un aparat portabil la un centru specializat. Atunci s-au născut aceste idei. Ideea de a direcționa această cercetare în domeniul cancerului a apărut atunci când am văzut niște statistici, și mi-am dat seama că este o boală căreia ar trebui să-i acordăm atenție. Până atunci desfășuraserăm cercetări în domeniul hepatitei B, tuberculozei și SIDA, care aveau o incidență mare în Africa de Sud.
LO: Este cancerul direct legat de mediul și stilul de viață și factorii de mediu ai civilizației actuale?
RvS: Greu de spus… Sunt multe ipoteze care se contrazic. Am citit foarte mult pentru că aveam nevoie de un suport bun pentru selecția de biomarkeri, pentru mai multe lucruri legate efectiv de aspectele clinice. Dar, citind, ce am văzut este că nu există o concluzie de genul „cancerul este datorat mediului, este genetic sau nu este genetic”. Foarte mulți spun că este genetic. Tot atâtea lucrări științifice susțin că nu este genetic. Foarte multe lucrări spun că de fapt orice om este predispus la această boală și poate să o dezvolte. Eu cred că, dacă s-ar fi știut foarte clar cauzele cancerului și am fi avut o evidență clară despre ce îl generează, am putea să îl prevenim și să îl vindecăm în orice stadiu. Primesc săptămânal documentație de specialitate, la care sunt abonată, și de fiecare dată se schimbă mecanismele de evoluție ale bolii, teoriile. Singurul lucru valabil rămâne: detecția din timp, aceasta fiind singura metodă prin care un pacient poate să urmeze un alt traseu decât acela în care i se numără zilele, lunile sau anii. Rata de vindecare în stadiul incipient este de 80-100%, pentru că există medicamente foarte eficiente pentru acest stadiu. Ce nu există încă – la nivel comercial – sunt metode care să identifice boala într-un stadiu incipient, înainte să fie declanșată. Această problemă o rezolvă senzorul propus de noi. Aici trecem în domeniul chimiei. Până acum nu există o altă metodă de analiză în afară de acești senzori, care identifică biomarkerul la acel nivel, când de-abia apare în sânge, sau în salivă.
LO: Cum a fost primită inovația în mediul profesional?
RvS: A fost foarte bine primită de mulți profesioniști adevărați din România. La început medicii au fost puțin sceptici, pentru că era o metodă nouă, și inițial, până vezi ce face și ce poate, există această reticență. Așadar, inițial, a fost un moment de șoc pentru lumea medicală, ceea ce este normal și de înțeles, nu? Dar acum pot să spun că sunt foarte bucuroasă de reacția pozitivă, pentru că au început să vadă beneficiile utilizării acestui senzor. La conferințele internaționale de chimie la care am participat, metoda a fost foarte apreciată.
LO: Acasă, cine s-a bucurat cel mai tare când invenția dumneavoastră a ajuns în domeniul public?
RvS: Toți s-au bucurat! A fost, și pentru ei, un moment foarte frumos. Știau că lucrez, de dimineața până seara și în weekend-uri… A fost foarte multă bucurie. Am realizat și cât de importantă este mediatizarea unei invenții cand Freddy, baiatul meu de șase ani, mi-a spus: „Mama, mi-arăți și mie senzorul și-mi explici ce face?” Și de atunci am văzut că poți să dezvolți această dragoste pentru știință și la niște copii de vârsta lui, prin aducerea la televiziune a unor cercetători, care, în cuvinte simple, să prezinte într-o emisiune ceea ce fac.
LO: Cum împăcați dragostea pentru familie cu pasiunea pentru cercetare?
RvS: De multe ori e greu, pentru că, cel puțin copiii, au nevoie de mama lor. Eu cred, și am spus-o de mai multe ori, că mamele trebuie să petreacă mai mult timp cu copiii lor, pentru că ei sunt cei care le simt cel mai mult lipsa. Și acasă, adesea, trebuie să decid ceea ce trebuie să fac: să termin ce am de lucrat sau să stau cu ei la joacă, la povești… Este greu, dar sunt portițe. E o provocare, dar mă descurc, nu se transformă în tensiune.
LO: Prima dumneavoastră pasiune a fost muzica.
RvS: Părinții mei ar fi vrut să urmez medicina. Eu iubeam muzica – pianul foarte mult. În liceu, l-am avut pe tata profesor de chimie, la clasă. Primele ore ținute de el, și tot ceea ce mi-a arătat în laborator, în acea primă perioadă, m-a făcut să aleg chimia. De-atunci, din clasa a noua, mergeam în paralel la olimpiadele de chimie și la concursurile de pian. Practic, cele două au mers mână în mână, începând cu clasa a noua.
LO: Este muzica solubilă în fluidul cercetării biochimice?
RvS: Am terminat Conservatorul ca a doua facultate, și l-am continuat cu un master în compoziție muzicală. Când eram la Conservator, mă duceam în fiecare seară la studiu. După o oră sau două de studiu de pian, observam că nu mai sunt nici obosită, nici supărată, uitam de toate grijile. Toate se ștergeau, era ca și când aș fi dormit zece ore și aș fi început o nouă zi. Stăteam si studiam la pian până pe la 10-11 noaptea, și mă întorceam acasă unde continuam cu ce aveam de lucru la chimie – eram asistent universitar la Facultatea de Chimie, Universitatea din București. Nu pot să concep viața fără muzică și fără pian. A fost o perioadă în care nu am mai pășit pe o scenă ca să cânt, pentru că erau copiii prea mici, și la un moment dat „cântam” la șase mâini. Deci este și chimia, și este și pianul. Nu se exclud reciproc. Am văzut asta în timpul perioadei de admitere la Conservator, când, după două săptămâni de studiu de pian, am simțit efectiv nevoia să intru în laboratorul de chimie, să lucrez. Acum „îmi permit” două ore de pian pe zi. În octombrie am avut un recital în San Francisco, în februarie la Linz…
LO: De ce pianul?
RvS: Părinții mei m-au dat la școala de muzică. Pianul era instrumentul pe care, de fapt, ei mi l-au ales. Eu voiam o vioară. După ce am intrat la liceu, cadoul – pentru că ziua în care s-au afișat rezultatele a coincis cu ziua mea de naștere – a fost o vioară. Nu era un Stradivarius. Dar am făcut doi ani de vioară în particular. Am rămas la pian pentru că era totuși greu să începi în clasa a noua un nou instrument și să faci o carieră.
LO: Din poziția de cercetător și om de știință, și ca om cu o minte strălucitoare, cum vedeți cunoașterea umanității în prezent?
RvS: Totul este foarte avansat în domeniul cunoașterii. Acum, direcția depinde de fiecare cercetător din orice domeniu, dar tocmai capacitatea de a reveni, atunci când constați că ai avut ipoteze gresite, este un semn al inteligenței umane, nu? Trebuie să știi să selectezi, din tot ceea ce vezi, partea bună a lucrurilor, să o iei, și să încerci să construiești mai departe ceva. Cercetarea este foarte avansată. Acum 10-20 de ani, puteam să cuprindem destul de ușor un domeniu cum ar fi cel al senzorilor. Spuneam „senzori electrochimici” și era destul de ușor de urmărit literatura de specialitate. Acum trebuie să ne limităm, să ne alegem un domeniu restrâns, informațiile sunt prea multe.
LO: La ce am putea să ne așteptăm în următorii zece ani?
RvS: Nu știu dacă în zece ani sau mai mult, dar, de exemplu, mă gândesc la acele case inteligente, în care totul se reglează și se autoreglează în funcție de contextul exterior, de preferințele noastre. În domeniul medical, în 20-30 de ani, analizele ar putea să fie făcute în mod automat, în casă, ca, de exemplu, mergem la toaletă și obținem datele de analiză, și în funcție de ele avem în bucătărie ceva afișat și datele transmise la medicul de familie, care ne poate contacta dacă există orice deficiență… Eu sper ca acest senzor, această clasă cu care lucrez eu, să se impună în domeniul medical. Cu un singur senzor să putem face o analiză totală de urină, sânge, salivă, astfel să reducem costurile. Și probabil să ne facem analiza și în casă, în momentul în care nu ne simțim bine, și rezultatele să fie transmise în mod automat la medic. Dacă acum domeniul „nano” este ceva comun, poate că în zece ani vom putea începe să vorbim despre domeniul „pico”…
LO: Există semnale în biochimie despre inventarea unor procedee prin care să se trateze diverse afecțiuni, psihologice sau fiziologice, prin „trimiterea” unor substanțe la centrii afectați?
RvS: Noi gândim acum la astfel de metode, cum ar fi niște cipuri care să conțină senzorul nostru și doze din anumite substanțe-tratament. Dar cred că deocamdată acest lucru trebuie să fie lăsat la latitudinea medicului. Nu aș lăsa ca acea substanță să fie introdusă în mod automat în organism. Aș transmite semnalul la doctor și aș lăsa pe doctor să apese pe butonul care să spună dacă este nevoie sau nu de acea substanță în organism. Pentru că nu trebuie să folosim acea anliză ca un element singular, ci ca un element de context. Fiecare om e un unicat, din punct de vedere medical, biologic, biochimic. Trebuie privit în contextul individual. Doctorul, având o bază de date personală a pacientului, poate să-și dea seama dacă este sau nu nevoie de acea substanță în acel moment. De aceea nici senzorul pe care l-am făcut nu are deocamdată pretenții de diagnostic, ci de screening. Screeningul înseamnă ca am regăsit substanța, biomarkerul, și medicul este cel care decide pentru testele suplimentare în acel context, și per total el va fi cel care ia decizia.
LO: V-ați gândit la un program de teste cu voluntari, în perioada omologării?
RvS: Totul depinde de contextul legal în care se desfășoară omologarea. Eu sunt sigură că, dacă legea permite, vom avea foarte mulți voluntari, fiindcă metoda nu presupune niciun risc. În plus, omologarea se va face în paralel cu metodele recunoscute de analiză, pentru un ghidaj în plus.
LO: Ce le-ați transmite femeilor din România?
RvS: Cred că orice femeie ar trebui să-și facă un control periodic al stării de sănătate, pentru că altfel se poate ajunge deseori la niște situații în care nu se mai poate face nimic. Când au cea mai mică suspiciune să meargă cât mai repede la medic, pentru că, dacă procesul este luat din timp, atunci șansele de vindecare și de supraviețuire, în cazul cancerului, cresc foarte mult.
LO: V-ați dorit să aduceți în România cercetarea dumneavoastră, și ați obținut finanțare de aici. Credeți că ar fi fost mai ușor în altă țară?
RvS: Nu. Cred că e o prejudecată la mijloc. Dacă ai un proiect într-adevăr valoros, vei obține finanțare oriunde. Tot laboratorul nostru de aici este construit cu bani obținuți din proiecte naționale la care am aplicat și am câștigat. Pentru mine a fost un privilegiu să fiu post-doc la Pretoria. Acolo se știe că, daca vrei să ai bani de cercetare, acces la o conferință internațională, un grant, trebuie să fii valoros, nu-ți dă nimeni nimic pe tavă.
LO: Soțul dumneavoastră, care s-a născut în Africa de Sud, a venit și el în România. I-a fost greu?
RvS: Când am ajuns la Pretoria, el era deja proeminent în cercetare, printre primii trei din lume în domeniul lui. Amândoi aveam aceleași gânduri, de a veni în România. Eu nu venisem în Africa de Sud cu gândul să rămân acolo. Iar el a spus ca dacă ne mutăm, singurul loc unde s-ar muta ar fi România, pe care o vizitase și care îi plăcuse foarte mult. Deci, ne-am dorit amândoi să venim aici, unde este familia mea.
LO: Ați schimba ceva în lumea de azi?
RvS: Mi-a placut foarte mult un răspuns la întrebarea: „Cum să schimbi lumea?”, găsit pe internet: „Schimbă-ți gândurile și vei schimba lumea”. Să reușești să privești altfel societatea, să nu fii întotdeauna critic – pentru că în orice lucru există și o parte bună – să-ți schimbi atitudinea. Cred că este suficient. Lumea întreagă e foarte greu să o schimbi, dar, gândind altfel și acționând în consecință, încercând să ajuți ceea ce nu merge, atunci poți să faci o schimbare.
LO: Dar invenția dumneavoastră chiar schimbă ceva!
RvS: Da… Eu îmi doresc să crească speranța de viață pentru oamenii care sunt supuși încercărilor aceastei boli.
LO: Așadar o atitudine pozitivă ne pune în valoare potențialul.
RvS: Observația studenților din Pretoria, care lucrau zi lumină, era următoarea: „În momentul când suntem foarte supărați și avem o atitudine, oarecare, negativă față de un anumit lucru, nimic nu ne merge în laborator. În momentul în care priveam lucrurile pozitiv și ne spuneam că azi o să fie foarte bine și foarte frumos, toate mergeau strună.” Când noi suntem mai buni și mai frumoși, lucrurile n-au cum să meargă rău. Chiar dacă ceva nu iese, Cineva (privește spre cerul de deasupra laboratorului) tot ne dă un gând pozitiv și putem să corectăm un parametru care să ne facă să mergem mai departe fără să simțim că am avut o piedică în acel moment.
Citiţi şi
Ce să scriu în CV la competențe și abilități sociale
Vrei să te angajezi? Citește despre importanța unui CV bine făcut
Îmi propun să trăiesc, nu să consum zile…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
