Unul dintre cele mai importante lucruri din viața mea, dacă nu cel mai important, a fost că m-am născut într-o casă în care a existat o bibliotecă în care erau cărți.
A fost o vreme în care tatăl meu cumpăra cărți cu sacul, fără să se uite măcar la titluri. Pe lângă miile de culegeri cu probleme de matematică, se găseau în sacii aceia și enorm de multă beletristică și multe cărți de istorie și filosofie, care au devenit repede preferatele mele (cu mult înaintea romanelor).
Erau anii în care se publicau multe cărți bune, așa că nu mi-a lipsit nimic din bibliotecă. Am învățat, fără să mă învețe nimeni, valoarea imaginației și am mai învățat cât de mare și de diferită este lumea.
Un alt lucru important a fost că am avut o fire solitară, care m-a ținut și mă ține și acum departe de grupuri. Așa că am putut să citesc și să îmi găsesc singur drumul. Nu m-a dus nimeni de mână nici la Turgheniev, nici la Dostoievski, nici la Bulgakov, nici la Fitzgerald, nici la Maya Angelou.
Pe toți, pe toate i-am descoperit singur, fără ghid, fără recomandări, fără măcar să fi citit reviste literare, n-am ținut niciodată cont de critici, de canoane literare și alte asemenea. M-am bazat doar pe instinct și pe cele zece mii de ore de lectură pe care le-am împlinit cândva în adolescență.
Nici nu vreau să îmi imaginez ce s-ar fi ales de mine dacă aș fi trăit într-o casă fără bibliotecă sau dacă în biblioteca aceea n-aș fi găsit niciun rând scris de Seneca.
Și, firește, oamenii. Am început școala în 1989 și nu consider că am mai terminat-o sau o voi mai termina vreodată. Am avut mulți profesori, multe profesoare și unii au fost decisivi. De pildă, profesorul meu de literatură universală din liceu, profesorul Ieronim Tătaru. A fost primul om care mi-a vorbit despre Gogol. După ce am citit “Nasul” și “Mantaua”, literatura a devenit în viața mea la fel de importantă ca istoria și filosofia. Când ai șaptesprezece ani și cineva îți pune în mână un Sartre și un Camus, viața ta cea nouă poate să înceapă. Devii mult mai bogat.
Se întâmpla demult în secolul XX, în mileniul trecut. Pe atunci, aveam mai mult timp, pentru că nu îl pierdeam cu toate prostiile. Nu eu – noi.
Aveam timp de cărți, aveam timp pentru jocul de șah, aveam timp pentru întâlniri cu prietenii, mergeam chiar și la cinema, aveam timp pentru excursii pe munte, aveam timp chiar și să descoperim, din întâmplare, cum a decoperit Columb America, meditația budistă.
Unde a dispărut timpul? Ce s-a întâmplat cu timpul acela, cu timpul ce ni s-a dat și cu timpurile?
Chiar am trăit pe pământ pe vremea când oamenii știau să citească, puteau avea argumente, exista empatia, exista solidaritatea și barbaria părea alungată pentru totdeauna.
Lucruri care astăzi par banale, normale erau ceea ce sunt și acum: orori de neconceput și neacceptat.
N-am fost niciodată bogat în bani și obiecte, n-am nici casă, nici mașină, nici rate la bănci, n-am dat și n-am luat niciodat șpagă, sunt un eșec al societății de consum și perfect inadaptat la societatea românească, ceea ce nici măcar nu mă deranjează. Mă deranjează însă că boala e globală.
În ciuda revoluției demografice și deși pământul l-am umblat tot, căci am schimbat mai des continentele decât Carmen Iohannis, oameni am întâlnit tot mai puțini. Ceva s-a pierdut în deceniile din urmă și cred că s-a pierdut de tot.
Ultimii oameni i-am întâlnit prin Africa și în Caraibe, unde tehnologia nu își exercitase încă puterea de seducție, câteva insule unde nici măcar lăcomia nu făcuse ravagiile sale obișnuite.
În rest, tot mai des, oamenii nu mai erau oameni întregi. Aveau aspect de oameni, dar le lipseau lucrurile fundamentale care îi făceau oameni, de la cele ale inimii la capacitatea de a gândi cu capul lor. Și multe, prea multe societăți, iar cea românească mai ales, nu puneau niciun preț pe învățătură, pe învățători, pe educație.
Angela, bunica mea, mama mamei mele, nu avea școală, nu cred să fi auzit vreodată numele lui Socrate, dar știa tot ce știa și vechiul și marele grec, fără să o fi învățat ceva.
Era inteligentă, avea umor, știa să mânuiască arma ironiei și, în același timp, niciodată nu i-a lipsit smerenia. Era, carevasăzică, un om întreg, de la cap la modestie.
Avea un cult pentru cunoaștere, iar viața se poate cunoaște în multe feluri, biblioteca e doar o cale, mai sunt atâtea altele. Respectul pentru oamenii de la care poți învăța n-a părăsit-o niciodată și n-am văzut lucrând în ea demonul trufiei.
De fanatism nu te poți vindeca dacă nu înțelegi că viața poate fi în atât de multe feluri câți oameni există și că, într-adevăr, nu știm mai nimic și mereu avem ceva de aflat.
Nu cred în prea multe, am prea multe întrebări, dar cred că un om, la fel ca o societate, ca o lume, se poate vindeca de viciul prostiei învățând.
Școala moderației, virtuțile elementare pe care le știau prea bine anticii – dacă ne vom întoarce de unde nu trebuia să plecăm mai avem, totuși, o șansă. Dacă nu, nu. Vom continua să rătăcim bezmetici, chiar și cu parale în buzunare, fără să punem preț pe nimic.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Seexul după 40 de ani sau despre sfârșitul cumințeniei
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
Singura frumusețe care nu dispare niciodată
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
