Când mă îmbrac cu tine mă strângi, ca o piele trasă peste piele, între tine și mine nemaiîncăpând nimic, nici măcar un surâs sau o respirare de viață. Gândul tău e vârful acului care mă tatuează, scriindu-mă, rezonând în hăul ce mi s-a căscat între oase, lovindu-se de pereții ca de pâslă.
Dar ce ne mai mirăm de atâta gol, când am ucis toate culorile, dându-i vieții numai două variante, alb și negru, iar albul îl vedem utopic, scriindu-ne rostul cu negru în negru! Ce poți face când mulgi zilnic aceeași vacă neagră și bleagă a singurătății, te uiți cu scârbă în căldarea cu lapte, scuipi cu scârbă, bei cu scârbă și-l arunci cu aceeași scârbă necăutată, ca pe lături, unor porci imaginari, desigur negri, care se bălăcesc în el și atât?
De ce ne mirăm de rău, când vorbim numai de el, îl căutăm cu dinadinsul pentru a-l arăta, a-l condamna și a-l batjocori, uitând cu nonșalanță de bine, să-l căutăm, să-l arătăm, să-l slăvim, nicidecum să-l mai și facem?
Și s-a mai dus o zi, un an și-o viață…
Și tu mă strângi, ca o altă piele, și mi-e bine, că între tine și eu nu mai e loc de nimic. Nici măcar de un surâs. Numai de liniște.
Citiţi şi
Soacră-mea era mai unsă cu miere
Cum se distra aristocraţia bucureşteană
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
