De foarte multă vreme mă întreb care o fi diferenţa ideală de vârstă într-un cuplu.
Să fie el mai mare. Aşa se poartă. De ce? Probabil fiindcă trebuie să fi trecut prin destule primăveri ca să poată să facă faţă oricărei situaţii.
Şi-apoi…se tot spune prin popor că sexul tare e tare imatur până la o anumită vârstă (unele ar zice până la adâncile lor bătrâneţi fizice sunt tineri bărbaţii). Aşadar diferenţa asta ar aduce cuplul la un echilibru emoţional.
Există însă suficiente excepţii. Ea este mai mare decât el. Uneori cu mult mai mare. Tinerii crai sunt gâdilaţi în orgoliul lor de faptul că au reuşit să cucerească şi altceva decât o jună cu ochii mari şi naivi, pe care să o prindă în promisiuni mieroase. Nu, ei pot mai mult de atât. Iată, această femeie în toată firea, trecută prin atâtea (experienţe, paturi, relaţii) l-a ales pe el, în cunoştinţă de cauză. Oare nu îl face această alegere pe el mai tare decât toţi ceilalţi?
Cum o fi mai bine? Să aibă aceeaşi vârstă? Să aparţină aceleaşi generaţii, să nu existe niciun „gap” între ei?
Am decis să investighez două cazuri extreme, luate din literatură şi din film, fiindcă deşi viaţa bate şi filmul şi cartea, deseori găsim în variantă concentrată în cele două mijloace de divertisment cultural o lecţie intensă de viaţă:
1. Lolita eroină de carte, o ea fragedă, fruct prea verde, înţepător de necoaptă
2. Mrs Robinson prietena de familie mult mai în vârstă a tânărului absolvent timid, jucat în filmul The Graduate (1967) de Dustin Hoffman.
1. Lolita – fructul interzis necopt
Despre Lolita cred că am auzit toate. Chiar dacă am dat sau nu de cartea eponimă a lui Vladimir Nabokov, sau dacă am văzut filmul lui Stanley Kubrik ori varianta mai recentă, din 1997, cu Jeremy Irons în rolul principal masculin, Lolita a devenit un nume atât de uşor de substantivizat. Ea este o lolită. Sună cunoscut, nu?
Cine este însă Lolita?
Să facem cunoştinţă cu această ipostază a ispitei feminine! Lolita, o fată fermecatoare, conştientă în mai mică măsură sau chiar deloc de farmecele ei, de feminitatea care tocmai mijeşte. O sirenă crudă care atrage fără intenţie în mrejele ei bărbaţii grizonaţi, blazaţi de atâtea relaţii monotone. Ca mai apoi să accepte atenţia lor deloc inocentă şi să o exploateze nemilos.
Întruchipare a naivităţii uneori amestecată cu o putere de seducţie greu de ţinut în frâu, proaspăt descoperită ca armă, Lolita se joacă cu feminitatea proprie aşa cum s-ar juca cu păpuşile. Acadelele şi părul prins în codiţe, sau uneori împletit, rochiile cu buline, din care a crescut, dar le poartă oricum aşa, strânse pe trup şi ridicate până deasupra rotulelor, sunt derutante semne ale amestecului copil-femeie care îi năuceşte pe bărbaţi.
Dar de unde a apărut aceast pop-culture icon, aceată Venus în miniatură? Lolita, născută din imaginaţia (sau poate că nu) scriitorului Vladimir Nabokov, este o copilă de 13 ani, subiectul pasiunii atent autoanalizate a lui Humbert Humbert, bărbat de 45 de ani, obsedat de fragezimea şi puritarea (aparentă) a celor pe care le numeşte „nimfete”.
Cartea, lansată în Paris în 1955, a stârnit controverse într-o Europă încă pudică. Dar adevărata dezaprobare a venit din America, unde cartea a fost respinsă de editorii americani şi publicată abia după apariţia sa în Franţa. Povestea profesorului de 45 de ani care se căsătoreşte cu proprietăreasa casei în care stă pentru a o putea seduce pe fiica acesteia de 12-13 ani, a ridicat mari dileme morale. Lolita a fost descrisă drept o carte „puternică, deranjantă”. Aceeaşi reacţie este reflectată şi de tagline-ul dat primei ecranizări, din 1962: How did they ever make a movie of Lolita? Cum au reuşit să facă un film din Lolita?
Au trecut anii şi revoluţiile sexuale, Woodstock şi mişcarea de emancipare a femeilor, iar a doua ecranizare, din 1997, face o altfel de reclamă filmului:
A forbidden love. An unthinkable attraction. The ultimate price. O iubire interzisă. O atracţie inimaginabilă. Preţul suprem. Relaţia dintre Lolita şi Humbert Humbert nu este decât una bazată pe infatuarea bărbatului care vede în fată o „nimfetă”. O atracţie pur carnală pe care nu şi-o poate înfrâna, deşi ştie că această pornire este condamnată de societatea în care trăieşte. Lolita îi primeşte avansurile, îl foloseşte, acceptă cu nepăsare “favorurile” celui ce i-a devenit tată vitreg.
Cine vrea să fie Lolita?
Desigur, a avea o asemenea putere asupra psihicului masculin poate fi palpitant şi tulburător, o adevărată provocare. Dar nu e prea devreme, prea uşor şi prea puţin? Şi nu sunt cumva Lolitele nimic mai mult decât proiecţia în trecut a unei viitoare femei bolnave, din care ramâne doar natura sa sexuală? Pradă uşoară, Lolitele sunt dorite cred mai mult pentru că sunt pagini albe, nescrise, pe care ei, vânătorii tomnatici, dar nesiguri, pot să le mâzgălească după cum vor, să-şi marcheze teritoriul în speranţa că vor deveni de neiuitat.
Dar Lolitele cresc şi farmecul lor de nimfete se risipeşte. Unele vor merge pe cartea care le-a ieşit întâmplător şi îşi vor perfecţiona puterea de seducţie asupra bărbaţilor mai maturi. Parte dintre ele vor reuşi să ajungă unde îşi doresc: în patul lor, având doar avantajul subţirel şi efemer al tinereţii. Altele, vor trece experienţa la trecut înţelegând că a fost doar o eroare. Că Lolita are termen de expirare, scris undeva, pe marginea lenjeriei de fetiţă, şi la fel, şi bărbatul de lângă ea. Dar mai ales, poate vor înţelege că n-au fost dăruite doar cu frumuseţe, ci şi cu minte, şi că între cele două, ultima nu se trece, ba mai mult o poate face şi pe cea dintâi nemuritoare.
Citiți și Femeile din umbră – Vera Nobokov
Citiţi şi
“Dacă vrei să fii fericit, fii!”
Și dacă toată viața mea a fost o greșeală?
Simone de Beauvoir – o analiză a fenomenului Bardot
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
