Încă de mic copil am simțit că nu pot trăi la întâmplare şi că viaţa trebuie să aibă un sens, o ordine făurită de o instanţă superioară nouă şi capacităţii noastre de înţelegere raţională. La o vârstă destul de fragedă, fără a fi influenţat de cineva, l-am descoperit pe Dumnezeu în credinţa creştin-ortodoxă. Sensul existenţei se contura treptat, cu fiecare pagină parcursă din Biblie, cu fiecare vibraţie înălţătoare a cântecelor corale. Până în adolescenţă, aveam deja o relaţie apropiată cu divinitatea. Deşi n-am fost niciodată genul bisericos, aveam o credinţă, aveam principii, aveam un fir roşu în jurul căruia țeseam trăirile, gândurile şi faptele mele. Dar odată cu trecerea în adolescenţă, am început să-mi dezvolt capacitatea de a gândi raţional. Spiritul meu critic era într-o stare latentă instabilă, gata să izbucnească. Aşa a apărut îndoiala.
Am început să observ anumite neconcordanţe între învăţătura creştină, instituţia religioasă şi comportamentul creştinilor în viaţa de zi cu zi. Începusem să-mi pun tot felul de întrebări vizavi de caracterul exclusivist şi intolerant al creştinismului ortodox. La o adică, de ce creştinii de alte confesiuni (catolici,protestanţi, adventişti etc) şi adepţii celorlaltor religii ale lumii sunt deja condamnaţi la o eternitate în infern? Am aflat apoi de marile crime făcute în numele creştinismului de-a lungul istoriei. Mi-am dat seama că este o diferenţă uriaşă între instituţia religioasă şi religia în sine, între credinţa autentică şi mimetismul formal din parohiile româneşti.
Am decis să nu mai calc în biserică în calitate de enoriaş decât în situaţiile care o cer în mod necesar, adică la nunţi, botezuri şi în noaptea de înviere. Sunt botezat creştin-ortodox şi trebuia să păstrez un minimum de aparenţă de dragul părinţilor şi apropiaţilor, care nu ar fi înţeles schisma mea sufletească. Paradoxal, deşi nu mă mai consideram adeptul unei religii, devenisem mult mai spiritual. Am început să fiu atras de sentimentul religios în sine, de spiritualitate ca trăsătură fundamentală a naturii umane. Intram fără ezitare în biserici catolice, lutherane, calvine, împins de curiozitatea de a descoperi specificitatea fiecărui rit. Analizam cu interes arhitectura, simbolistica, muzica, dogma teologică, în dorinţa de a găsi diferenţele pe baza cărora bisericile creştine s-au excomunicat reciproc. Totul era o păcăleală. Diferenţele între rituri erau aproape inexistente şi formale. Esenţa credinţei era aceeaşi, diferenţele având la bază contexte social-istorice şi culturale.
Se trezise în mine o sete de cunoaştere uriaşă. Am început să citesc despre budism, islamism, hinduism, iudaism şi alte religii şi credinţe ale omenirii, din timpuri vechi, dar şi contemporane. Eram uimit de bogăţia spirituală şi ideatică atât de diversificată. Pe măsură ce mă adânceam în studiul credinţelor orientale, realizam că toate religiile lumii vorbesc despre o divinitate unică şi au la bază aceleaşi principii morale.
Amintindu-mi de cunoscutul „Crede şi nu cerceta”, m-am lovit de un alt paradox. Cum se făcea că o societate atât de laică precum cea occidentală s-a născut dintr-o credinţă care striveşte raţiunea şi propovăduieşte credinţă oarbă, în timp ce Orientul rămâne şi astăzi leagănul spiritualităţii? Răspunsul nu este greu de înţeles dacă te eliberezi de anumite prejudecăţi. Cu excepția religiilor cărții (Islam și Iudaism), la baza religiilor orientale stă evoluţia omului într-o manieră holistică, integrând raţiunea, intuiţia şi energia vitală. Esenţa omului este şi divină şi umană, fiind necesar să le dezvolţi armonios pentru a evolua. Individului nu îi este interzisă cunoaşterea raţională şi nici plăcerea senzorială, fiind încurajat să descopere, plecând de la învăţătura de bază, maniera proprie de a se integra legii universale.
Triada corp-minte-spirit este omniprezentă în spiritualitatea orientală, pe când în creştinism corpul este considerat păcătos şi raţiunea, înşelătoare. Credinţa occidentală s-a fundamentat pe dihotomii precum trup/suflet, raţiune/credinţă, bine/rău, rai/iad, separându-l pe om de Dumnezeu, cu care comunică doar prin intermediul Bisericii, pe când în Orient, binele şi răul sunt la fel de importante în evoluţia spirituală, unitatea şi echilibrul fiind conceptele fundamentale ce stau la baza religiilor orientale.
Astfel, se explică de ce Occidentul a devenit în epoca modernă o cultură a gândirii raţionale, după ce biserica a pierdut privilegiile pe care le avea de atâtea secole. Eliberându-se de jugul instituţiilor religioase, cultura occidentală a devenit una seculară, a cunoaşterii ştiinţifice, pe când cea orientală este şi în prezent puternic ancorată în spirit.
Aflând toate aceste lucruri, am devenit şi mai confuz. Dacă religiile lumii sunt echivalente şi propun credinţa într-un singur creator al universului, atunci care mai e rostul lor? Înţelesesem rolul lor în evoluţia istorică a omenirii, precum şi importanţa lor ca instrument de control social, dar pe mine mă interesa condiţia individului în căutarea adevărului, pus în faţa greutăţii de a alege o cale spirituală potrivită din multitudinea de credinţe răspândite în lume. Religia se alege sau te naşti în ea? Oare poţi deveni budist peste noapte? Oare chiar poţi migra de la o religie la alta ca dintr-un partid politic în altul? Mă îndoiam că e posibil. Mă gândeam că trebuie să existe o singură religie adevărată pentru toată omenirea, păstrată din timpuri străvechi de o mână de înţelepţi „aleşi”, în timp ce maselor le sunt oferite, pe măsura puterii lor de înţelegere, doar fragmente din adevăr, cristalizate în religiile populare sau exoterice. Cercetând mai aprofundat, am aflat că există o sumedenie de doctrine spirituale, care pretind că deţin adevărul şi intră sub termenul-umbrelă de spiritualitate New Age.
Abordările New Age se încadrează într-un tip de spiritualitate eclectică, răspândită cu precădere in Occident, cu un număr mare de variante de cult, ce împrumută elemente din religii, astrologie, ocultism medieval, alchimie, magie, chiromanţie, numerologie, amestecându-le cu teorii ştiinţifice care să confere o doză de credibilitate. După ce am înţeles ce e cu abordările New Age, le-am expediat rapid din câmpul opţiunilor mele. Erau incoerente, contradictorii, lipsite de profunzime şi pline de poveşti fantastice cu pretenţii de pseudoştiinţă. Am cunoscut şi persoane care făceau parte din astfel de organizaţii şi le-am studiat comportamentul. Aveau un spirit critic extrem de slab, credeau orbeşte în poveşti absurde şi păreau îndoctrinaţi. Mecanismul psihologic părea acelaşi cu cel de îndoctrinare ideologică, practicat în sângeroasele războaie mondiale ale secolului XX. Nazismul era tot un amestec de date ştiinţifice cu elemente mistice şi fanteziste. Mi-am dat seama de pericolul la care se expune un individ în faţa unei astfel de forme spirituale, riscând să-şi piardă autonomia gândirii. Deveneam din ce în ce mai sceptic în ceea ce priveşte existenţa unei căi spirituale autentice.
În jurul vârstei studenţiei am realizat că trebuie să fiu ceea ce mi-a fost dat să fiu, adică un occidental. Structura mea intelectuală s-a dezvoltat într-un spaţiu cultural care pune preţ pe cunoaşterea raţională. Aşadar, am făcut o scurtă, dar intensă călătorie prin filosofia occidentală. Trecând prin gândirea grecilor antici, sărind apoi la umanismul Renaşterii, urmat de Iluminism şi încheind cu răzvrătita filosofie modernă şi postmodernă, n-am făcut decât să mă învârt în jurul cozii. Ajunsesem de unde am plecat. Gândirea mea era mult mai bine structurată, dar nu găsisem nici sensul vieţii şi nici adevărul. Filosofia este un domeniu capricios care şi-a pierdut statutul de regină a ştiinţelor într-o lume specializată ca cea de astăzi. N-am vrut să rămân un boem pierdut printre idei depăşite, aşa că am trecut şi prin psihologie, sociologie şi antropologie, în liniile lor generale. Doar sunt ştiinţe care se ocupă de om, nu?
Săracul om, ce-a ajuns azi! Un obiect de studiu ca oricare altul, supus experimentelor şi aşezat într-o categorie, cu o etichetă lipită pe frunte pe care scrie „Teoria X” sau „Teoria Y”. Am aflat multe lucruri interesante despre oameni, dar pe zi ce trece ştiam din ce în ce mai puţine lucruri despre mine, despre sensul vieţii mele, despre întrebările care mă măcinau de mic.
Acum un an, treceam printr-o criză de sens şi de identitate deloc plăcută, care părea să se manifeste şi în plan fizic. Aveam o stare psihică şi fizică proastă care persista de ceva timp. Eram lipsit de energie, de entuziasm, devenisem din ce în ce mai puţin rezistent la efort şi, cel mai important, renunţasem să mai caut răspuns la întrebările care mă frământaseră până atunci. Cine sunt eu? Cum am apărut? Ce caut aici? Cine sunt ceilalţi? Ce sens are viaţa? Nu îmi mai păsa nici cât negru sub unghie şi asta mă durea cumplit.
La un moment dat, am decis că trebuie să acţionez într-un fel sau altul. Şi atunci mi-am amintit de Orient, de medicina tradiţională asiatică şi de practicile spirituale care se concentrează asupra energiei vitale universale. „Chi” la chinezi, „Prana” la indieni, „Ki” la japonezi, energia universală circulă după anumite legi în natură, menţinând un echilibru. Atunci când se produc anumite dezechilibre în fluxul energiei universale din om, ele se reflectă prin apariţia bolilor, a afecţiunilor şi a tulburărilor psihoemoţionale.
Există multiple metode de reechilibrare a energiei, diferite de la o cultură la alta. Acupunctura, Yoga, Tai-chi, Qi-gong, Reiki, toate sunt considerate practici medicinale şi spirituale de reechilibrare a energiei vitale. Străvechi şi tradiţionale pentru orientali, alternative pentru noi, occidentalii, ele se remarcă printr-un lucru simplu: FUNCŢIONEAZĂ. Deşi nu au fost demonstrate științific, ele îşi dovedesc eficienţa în practică. Sunt utilizate la scară largă în toată lumea, având rezultate acolo unde medicina tradiţională dă greş.
Am început să caut mai multe informaţii despre aceste practici. Trebuia să aleg o variantă care să mi se potrivească şi să nu intre în contradicţie cu anumite principii pe care încă le mai respect. Căutam ceva care să nu promită marea cu sarea, să nu implice aderarea la un cult, să nu se considere superioară altor practici şi să presupună un sistem care să aibă rezultate proporţionale cu nivelul tău de implicare. Pe scurt, să fie rezonabilă. Dintre toate opţiunile, Reiki mi s-a părut cea mai potrivită soluţie. Ce pot să vă spun acum e că a dat rezultate şi, în momentul de faţă, mă bucur din plin de alegerea făcută. N-am aflat nici sensul vieţii şi nici adevărul suprem, dar mi-am găsit un echilibru şi m-am împăcat cu gândul că răspunsurile pe care le căutam sunt inaccesibile omului. Încă mai cred cu tărie că universul nu a apărut dintr-o întâmplare.
Am să vă povestesc într-un articol viitor ce înseamnă Reiki, care sunt beneficiile sale şi cum poate fi practicat în mod corespunzător.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
