Octombrie 2002
Toamnă. Un anotimp atât de frumos! Însă un an cu amintiri atât de dureroase! Cu o geantă mică pe umăr, cu zece euro în buzunar, îmbrăcată cam subţire pentru vântul rece de aici, priveam frunzele spulberate şi mă întrebam: „Oare unde-o să dorm la noapte? Oare ce-o să mănânc?”.
M-am aşezat pe o bancă şi-am început să scriu în jurnal. Fumam. Asta-mi mai ţinea parcă de foame. Mă gândeam la copiii lăsaţi în România, le vedeam fetişoarele triste, parcă le auzeam vocile subţiri şi-mi doream cu disperare să-i pot lua în braţe. Dar gata. Nu-mi puteam permite să mă mai gândesc la ei, era musai să-mi păstrez puterea. O făceam pentru ei, pentru viitorul lor.
România mă scuipase afară. Cu două slujbe şi tot nu făceam faţă. Abia reușeam să plătesc facturile. Ziua de salariu însemna 100 de grame-n plus de parizer şi poate şi vreo două roşii. De haine la copii şi încălţări, ce să mai zic… O poză a lor e şi acum pe frigider. De aducere aminte. O poză în care Sergiu încearcă să-şi ascundă papucii rupţi, punând un picior peste celălat. Vlad ce să mai încerce? Era încălţat cu şlapii mei de cauciuc. Hainele, din căpătat, evident. Dar ce zâmbete aveau, Doamne!
Octombrie… Câteodată mă simt de parcă aş avea 100 de ani. De parc-aş fi trăit 100 de vieţi. Încerci să uiţi. Încerci să ierţi. Îţi iese câteodată şi nu prea… Cum să uiţi când, de fiecare dată când te priveşti în oglindă, ochii îţi amintesc prin tot ce-ai trecut? Măcar acum, când te gândeşti la toate astea nu-ţi mai simţi stomacul ghem şi niciun cuţit nu-ţi mai trece parcă prin inimă. Îţi aminteşti. Şi-atât.
Prejudice © Noell Oszvald
Bineînţeles că la scenele de film în care el o bate întorc capul, strâng ochii şi-mi acopăr urechile, bâjbâind cu disperare după telecomandă. Pentru că fiecare lovitură o simt ca şi cum eu aş fi cea lovită. Când Adiţă ridică mâna, încercând să mă mângâie, chiar și acum, după atâția ani, mă retrag ca o broască ţestoasă sub carapace, instinctiv… Ca şi-un câine bătut, chiar şi când vrei să-l mângâi, se fereşte. Obişnuinţe de care nu mai poţi să scapi. La fel şi de amintiri. Poate că de asta încerc cu atâta ardoare să creez cât mai multe amintiri frumoase, cu speranţa că o să le ascundă, astupe, înăbuşe pe celelate. Încerc. Câteodată reuşesc. De cele mai multe ori, nu. Ajunge un miros, o bufnitură, o sudalmă, un strigăt şi gata, amintirea apare la suprafaţă. Mi se pune un nod în gât, apoi încep să mă sufoc, camera parcă se strânge, se micşorează… După ce criza trece, sunt atât de obosită, de parcă aş fi tras în jug.
Au trecut 15 ani. Am ars şi-am renăscut de zeci de ori. Pasărea Phoenix. De fiecare dată când am crezut că am scăpat, gata cu suferinţa, gata cu încercările, am încasat-o iar… Şi iar. Dar tot ce-am visat, tot ce-am sperat, am transformat în realitate.
Băieții mei nu mai sunt în România de mult, am reușit să-i aduc lângă mine pe toți patru, trei bărbați şi-un câine… Băiatul cel mare muncește deja, iar cel mic e anul III la universitate. Câinele a îmbătrânit. Şi noi la fel.
Am știut dintotdeauna că merită să lupți, că trebuie să strângi din dinți, să-ți muşti pumnii, să-ți înghiți lacrimile, dar capul să-l ții întotdeauna sus. Spre cer. Cu cât suferința e mai adâncă, cu atât răsplata e mai mare. Şi este. Mare.
Octombrie. 2017.
Între cer şi pământ.
Guest post by Aura Lupu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
