Urcasem în trenul de București – Suceava pe la ora zece noaptea. În zori, aveam să ajung la capăt, iar perspectiva unui drum năucitor nu-mi producea decât disconfort. Alesesem vagonul de dormit după îndelungi ezitări. Prețul biletului nu era chiar la îndemâna unei muritoare învățate să călătorească adesea cu trenul personal. Nu aveam viață de prințesă, dar eram liberă.
În cușetă era plăcut, mai ales dacă alegeai să te strecori sub pătură și să urmărești prin fereastră bornele din depărtare. Din adolescență învățasem să folosesc tuș negru pentru pleoape, așa că, oriunde aș fi înnoptat, îmi propuneam să am grijă de machiaj, de onduleurile părului și, în cele din urmă, de bagaj.
Dimineața, fardul trebuia să pară proaspăt. Văzusem asta în filme și uneori mă dedublam privindu-mă bizar pe mine, ca și cum aș fi cercetat o femeie necunoscută. Cândva, adorasem vocile de aur ale cântăreților români, făcusem chiar o colecție cu fotografiile lor. Cât îl mai admiram pe Dan Spătaru, cu ochii lui albaștri și zâmbetul inocent! Într-un fel, fusesem îndrăgostită de el. (Flacăra s-a aprins când l-am auzit cântând ”Te așteaptă un om”)
Poate că mai eram îndrăgostită. Și mai știam o cântăreață, Pompilia Stoian, despre care lumea vorbea în șoaptă că ar fi fugit peste graniță și pe care ar fi iubit-o artistul: ”Prieten drag, ne cunoaștem de-o viață”, cânta femeia aceea minunată cu ochi verzi. Și ea își contura ochii cu tuș negru de catifea.
În noaptea despre care povestesc îmi treceau tot felul de amintiri prin minte, lăsasem pe peron un bărbat care spera să mă întorc și pe care îl mințisem că ne vom revedea. Era octombrie, o lună aurie și plină de speranță, mai ales când în viață ta n-ai trecut prin încercări care să te îngenuncheze. Doar ”cutremurele” ne schimbă viețile, spunea cineva. Cutremurele aveau să vină cu nemiluita mai târziu.
În acea noapte vagonul părea pustiu, dar din compartimentul alăturat se auzeau voci care păreau că se ceartă și lucrul acesta îmi dădea un soi de nesiguranță, transformată uneori într-o spaimă confuză. Aș fi vrut să ies pe culoar, însă cineva tot trântea ușile și provoca haos. ”Stai, Mălina,aici! ”, îmi ziceam. La un moment dat, controlorul sau Dumnezeu știe cine, mi-a bătut la ușă, iar eu din spirit de prevedere am preferat să rămân mută. Vocile de alături se încingeau alarmant. Îmi era teamă de-a binelea. Nu îndrăzneam să merg nici la toaletă, așa că întreaga noapte a fost un chin. Abia spre ziuă mi-am dat seama că în compartimentul de alături era doar o persoană care vorbea la telefon. Probabil că partenerul de la capătul firului avusese chef de controverse. În orice caz, discuțiile se purtau pe ton ridicat. (Spaima, spaima amplifică!)
Mai aveam vreo oră până la Suceava, afară se luminase când m-am decis să ies pe culoar. În același moment s-a deschis ușa compartimentului de alături. Un bărbat elegant, slab, puțin mai înalt decât mine, a pășit lângă fereastră cu țigara în mână. O clipă, cu sfială, i-am privit chipul. Era Dan Spătaru! Doamne, era Dan Spătaru! Iubirea mea din copilărie! Am spus un ”bună dimineața” sugrumat de emoție. Mi-a răspuns privind parcă prin mine și apoi ne-am continuat călătoria în tăcere. Stăteam alături ca și cum ne-am fi cunoscut de ani de zile. Am vorbit multe fără să ne fi spus un cuvânt. Am plâns fără lacrimi. În gară, și-a întors fața spre mine preț de o secundă. Așa se întâmplă întotdeauna. Fugim, fără să știm, de ceea ce iubim. Înțelegem abia la capăt de drum.
Eu folosesc și astăzi tuș negru pentru pleoape. Nu vă temeți de zgomotele de după ușile zăvorâte. Uneori ne înșelăm. După o ușă închisă poate fi clipa unică…
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
