Îl iubesc, mult! Pentru omul minunat, darnic, altruist care este. Pentru tot ce știe. De fapt, după ce m-am îndrăgostit de frumusețea lui – fix la prima vedere, ca în filme – m-am tot îndrăgostit la fiecare discuție cu el. Îmi povestea istoria și geografia României de-l ascultam cu sufletul salivând de-atâta poftă. A fost chimie, cum spune el. Apoi, viața profesională ne-a adus în aceeași cameră de hotel. Ce soartă! A dormit fiecare pe jumătatea lui de pat. Nemișcat. Ca nu cumva celălalt să înțeleagă ceva greșit. Asta m-a cucerit! Am simțit atunci că m-a cucerit ca femeie. Dar greșeam. Dimineață m-a întrebat dacă mă poate ține în brațe. Am reacționat stângaci. M-am blocat, n-am răspuns. L-am văzut încurcat de situație, stânjenit. Zeci, poate sute, de secunde grele au trecut până ce am putut șopti “vreau”. Două zile mai târziu deveneam iubiți. A scos la lumină toată feminitatea ferecată în mine în 20 de ani de căsnicie searbădă. M-am considerat cea mai fericită și mai norocoasă femeie de pe întreg pământul. Am bătut țara în lung și-n lat. Mi-a povestit istoria fiecărui locșor vizitat. Era frumos! Atât de frumos!
Într-o zi, mi-a spus că-și dorește copii. Și o soție tânără. Abia atunci am realizat că nu-mi spusese niciodată “te iubesc”, “ce bine arăți astăzi”, “îmi este dor de tine”, orice altceva își spun doi oameni aflați într-o relație. Îl rugam, la telefon, când nu eram aproape, să îmi spună și mie un simplu “te pup”. Nu mai mult. Îmi spunea: “off, bine, te pup”. Înțelegeam, cu fiecare zi care trecea, că nu eram femeia pe care și-o dorește.
Într-o noapte, pe munte, mi-a arătat cât de frumos este cerul. Îl savura! I-am spus: “Îmi doresc ca sub cerul ăsta atât de frumos înstelat, să mă cuprindă cineva în brațe și să mă sărute”. Mi-a răspuns, dezmeticit din feerie: “Hai să mergem!” (să ne continuăm drumul de coborâre). Am simțit, într-un singur minut, toate momentele lipsite de afecțiune. Toată nevoia mea de a fi îmbrățișată, sărutată, mângâiată, dezmierdată. Coboram gândindu-mă la cum am reușit să facem dragoste în… deja doi ani, fără să ne sărutăm, dezmierdăm, mângâiem.
Citiți și “Așa-ți trebuie, dacă ai căutat bărbat mai tânăr!”
Am discutat în nenumărate rânduri despre asta. Despre nevoia mea de a mă simți dorită, despre normalitățile dintr-o relație. Am hotărât să ne despărțim, să rămânem prieteni, frați, dar să ne eliberăm unul pe celălalt pentru a ne putea continua drumurile: el către copii și soția tânără, eu către o relație împărtășită, afectuoasă. A spus că asta i-ar aduce suferință. Că el nu se exteriorizează cu bună știință – se teme că va suferi. Bine, bine, dar eu sufeream deja, cu mine cum rămâne?! Eu ce drepturi am? Eu cum îmi onorez nevoia care a devenit un foc aprig ce mă mistuie pe interior de a început să se vadă la exterior?
O săptămână am fost paralizată. Și fizic, și psihic. I-am scris mesaje cu reproș, apoi mesaje sincere de iubire. Mă durea să îl știu trist și mă durea că nu sunt în stare să mă ridic din pat să-mi fac un duș, să ies la un suc cu o prietenă, să gătesc ceva, să-mi pun la spălat hainele sau să merg la birou. Am butonat telefonul, am citit în diagonală tot ce nimeream pe facebook. Nu-mi găseam liniștea. Mi-am obligat corpul și mintea să revină în viața profesională pentru că se strânseseră prea multe de făcut. Mi-am luat agenda și mi-am înșirat urgențele. Am dat primul telefon. Unui fost coleg care, culmea, trebuia să facă ceva chiar pentru el. Un fost coleg care atât mă venerase și mă iubise în trecut, în vremea căsniciei mele.
Fericit că îl sun, mi-a depănat atâtea amintiri… Am stabilit o întâlnire pentru aceeași zi. Într-un restaurant. Gol din pricina orei. Când și-a apropiat buzele de ale mele am simțit nevoia să îl sărut cu patimă. Ca un vulcan care se chinuia să erupă. Nu m-am simțit ulterior nici vinovată, nici păcătoasă. M-am simțit fericită. Că încă puteam fi dorită. Că există viață și după 45 de ani. Și dorință. Că ridurile și firele albe de păr nu te fac nici mai urâtă, nici mai nesemnificativă.
A urmat o frumoasă poveste de iubire. Plină de pasiune. Chiar dacă el are acasă o familie frumoasă pe care o respectă și pe care se străduie să o facă fericită prin orice mijloace. Nu vorbim despre asta, dar știu, în sinea mea, că trăiește aceeași dramă a lipsei de afecțiune.
Noi, “cuplul” de dinainte, pozăm în continuare într-un cuplu fără probleme, ne continuăm proiectele, dar mai suntem într-o relație intimă. Și ne este atât de bine. Îl iubesc atât de mult! Probabil că îi voi fi nașă atunci când își va găsi femeia dorită și când va avea copii. Și, cu certitudine, o soră de nădejde pentru tot restul vieții.
Problema, la care refuz încă să mă gândesc, este: eu cu cine îmi voi deapăna amintirile din balansoarele din fața șemineului, când părul îmi va fi tot alb?!
Las ușa deschisă…
Guest post by Ilinca
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
