Îi simt furia. Nu spune nimic, stă cu spatele la mine, dar tensiunea mă copleşteşte. E nervoasă. Mereu e nervoasă. Şi nemulţumită. În primul rând, de mine. Nu ştiu cu ce i-am mai greşit de data asta. Deşi ar trebui, pentru că este destul de vocală şi nu încetează cu reproşurile. Totuşi mi-e greu să înţeleg exact care este problema. De aceea, nici n-am vreo soluţie. Ea abordează un monolog în care eu mă regăsesc ca personaj principal negativ, dar un personaj fără prea mult drept de apel. Îmi spune că nu mă interesează. Mi-e teamă că, în curând, va avea dreptate. Pentru că începe să-mi ajungă. Şi totuşi, nu-mi imaginez viaţa fără ea. Cel puţin, nu încă. De aceea, nu am renunţat să lupt. Cu mine însumi, în primul rând. Cu dorinţa de libertate pe care o simt crescând tot mai puternic în interior. Cu dorinţa de a-mi lua câmpii şi de-a nu mă mai întoarce vreodată acasă. Dar continui aici, lângă ea, lângă soţia mea.
O întreb „Cu ce am mai greșit de data asta?”. Ia foc. Se dezlănţuie iadul. Ţipă şi plânge, plânge şi ţipă. Ridic şi eu uşor tonul, cât să mă fac auzit, cât s-o rog să înceteze. Degeaba, desigur. Renunţ şi, din ochi, caut cheile de la maşină. Vreau să fug. O soluţie laşă, aţi putea spune. Aşa o fi. Dar am încercat până acum multe altele.
Pentru ea, mi-am schimbat obiceiurile alimentare şi am devenit aproape vegetarian (nu zic că nu e bine, zic doar că am făcut-o pentru ea, nu din convingere personală). Pentru ea, am acceptat să-mi schimb imaginea – când mi-a sugerat (vorba vine „sugerat”) că ar trebui să fiu mai atent cu înfăţişarea mea, mi-am făcut abonament la sală şi mi-am cumpărat un aparat de ras corporal – da, există aşa ceva şi se găsește chiar aici. Pentru ea, am renunţat la investiţiile care-mi aduseseră succesul până s-o cunosc şi am pus banii, „în siguranţă”, la ciorap, fără ca aceştia să mai producă ceva. Pentru ea, aproape că am înfiat-o pe soacră-mea. Şi lista e lungă. Am făcut aproape orice pentru ea. Nu zic că mi-a fost rău, poate dimpotrivă. Să zicem că a avut… partea ei de dreptate. Şi da, adevărul este la mijloc, însă totul are o limită.
Acum iar o aud reproșându-mi că pe aia o iubesc cu adevărat. Ies fără să mă mai uit în urmă.
Aia mă așteaptă cuminte, când o întâlnesc, toarce, nu zbiară, când o ating, un tremur fin îmi spune că-i place, când îi spun ce vreau, mă ascultă… Pe cuvând că știu mulți bărbați mai îndrăgostiți de mașină decât de nevestele lor.
Citiţi şi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
