Am văzut azi-noapte un film romantic. Singură. Restul casei dormea profund. Auzeam sforăiturile soțului din sufrageria unde, înfășurată până la gât într-o pătură pufoasă, cu televizorul dat în surdină și laptopul lângă mine, deschis pe Facebook și răsfățată – da, la ora aia – de o farfurie de paste cu parmezan din belșug și de unul dintre cele mai scumpe vinuri pe care le-am găsit prin casă, mă uitam singură la film. Mare greșeală. Câte gânduri adormite nu trezește un astfel de film în mintea unei femei de +40. Am zis gânduri? Nu, mai degrabă, nostalgii, amintiri și regrete. Momentul acela în viață în care începi să te îndoiești de alegerile făcute și în care mai răzbate un câte „ce-ar fi fost dacă…?”, steril, desigur, dar cât se poate de real, hibernând undeva în adâncuri și trezindu-se atunci când te aștepți mai puțin, doar ca să-ți ciocăne pereții inimii și ai minții, să le probeze rezistența promisiunilor făcute în urmă cu ani de zile.
Periculoase senzații… au trezit morții din somnul lor de veci și aceștia sunt gata să-mi populeze insomnia pe care o întrevăd… Au înviat iubirile trecute, rănile nevindecate și doar acoperite, așa, de ochii lumii, cu ceva frumos și inofensiv, au înviat și ele și parcă dor mai tare ca niciodată. Astfel de momente de tăcere și sinceritate absolută cu mine însămi mă sperie… că parcă mă apucă un dor de nu știu ce și parcă aș face nu știu cum… și mă las pradă tentației. Am laptopul lângă mine, mâinile nu mai ascultă de rațiune și încep, pe Facebook, să tasteze singure, un nume… De fapt, nu doar un simplu nume, ci o poveste întreagă, complicată, una duală, despre pasiune și lacrimi în același titlu. Nu este prima dată ca o fac. Că îl caut. Doar că, până acum, nu l-am găsit. De necrezut, dar există oameni care nu au profile (cel puțin, nu reale) pe Facebook. Nu-l găsesc nici acum, dar, spre deosebire de alte dăți, nu renunț așa ușor. Încerc cu porecle vechi, cu pseudonimele pe care i le cunoșteam atât de bine… nimic. Și apoi, nu știu cum, prin intermediul unor vechi prieteni comuni, găsesc o femeie care-i poartă rarul și ciudatul nume de familie… Ei, o coincidență, zic, dar hai să văd despre ce e vorba… Profilul este public. Femeia blondă, tânără și fără griji zâmbește oricui din poza de profil. Intru direct pe fotografii, nu am răbdare să-i văd postările care, de altfel, nici nu mă interesează.
Tot ce sper este…
…nu mai contează. Mă opresc brusc din căutare. Într-o poză recentă, femeia blondă apare alături de doi copii și de un bărbat… un bărbat, bărbatul, fosta mea mare iubire… refuz să-mi cred ochilor, dar curiozitatea morbidă mușcă de inimă, scuipă bucăți mari și apoi mușcă din nou, și mai cu poftă… El este! Îl recunosc… Schimbat de ani, dar nu atât de mult cât să mă pot păcăli că aceea nu e soția lui și aceea nu este familia lui. Este etichetat în poză și mă duc direct pe profilul lui. Acolo, ca într-un ritual sadic, îi deschid toate pozele și le analizez în detaliu. În prea puține e singur… cu ea, cu copiii, iar cu ea, iar cu copiii… nu știu când au început să-mi cadă lacrimile, doar imaginea se încețoșează și mi-e frică să nu stric tastatura laptopului. Mă șterg violent, puțin surprinsă. Adică, ce aș fi vrut? Să rămână pe veci burlac, în timp ce eu mi-am întemeiat o familie? Să mă aștepte zadarnic, când amândoi am știut, chiar de atunci, că nu mă voi mai întoarce vreodată?
Îmi mai torn un pahar de vin… mă întorc pe profil. Este cu numele lui real, dar cu câteva înflorituri, atât cât să nu-l găsesc la o simplă căutare. Aflu unde lucrează acum și că a rămas, la fel ca mine, în București…. văd butonul de mesaje cum se lăfăie cu vino-ncoace și dau click. Se deschide câmpul încă imaculat al mesajelor private. Aici este granița. Ce fac, s-o trec? Să n-o trec? Scriu ceva. Șterg. Scriu din nou și șterg din nou. Și iar scriu… ezit mult dacă să apăs butonul „trimite”…
…încă ezit, când tresar puternic la auzul vocii soțului, din dormitor. Mă strigă… probabil s-a trezit și a văzut că nu sunt lângă el. Închid brusc laptopul, ca trezită din transă… Ce prostie… Acum înțeleg de ce dintotdeauna am detestat filmele romantice. Îmi termin paharul cu vin, mai iau o gură de paste și plec alene spre baie, clătinând a pagubă din cap… Doamne, bine că nu i-am scris…
Citiţi şi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
