Da, mă gândesc la sfârșitul unei perioade de dragoste – un timp în care ai fost îndrăgostită de cineva. Şi îndrăgostitul ăsta te gândeşti cu tristețe că de ce s-a dus? din nou?
Gesturile care te dezamăgeau, sau cel puţin te puneau pe gânduri, cad pe lângă tine acum şi se sparg cu un sunet înfundat, nu mai vin cu viteză şi nu se mai înfig sângeros şi dezinvolt undeva între piept şi stomac. Nu e vorba numai de micile gesturi care descurajează şi te înmărmuresc în interior, ci chiar de stupefacția că „loviturile” greu de îndurat acum câteva luni sunt un fel de istorie care parcă nici nu îți aparține.
Într-o noapte ai găsit în laptopul lui o scrisoare către o fostă în care îi cerea să fie iar împreună, că tânjește după ea, că o caută noaptea în pat, că vrea să se mai plimbe, să mănânce și mai știu eu ce împreună. Asta era când orice gest de-al lui te cam frigea pe tine. Şi cum a fost cu scrisoarea asta? Păi, ai simţit-o ca pe o lopată în freză şi aia plină cu beton, beton care a făcut repede priză pe tine, de nu mai reușeai să ieși de acolo. Te trezeai dimineața urmărită de faptul că ai o problemă groaznică cu un tip care ți-a zis cu câteva zile înainte că te iubește şi care, de fapt, tânjește după o fostă urâtă (că era urâtă).
Ştiu că femeile sunt rele și eu, una dintre ele, dar fata aia tomnatică avea o privire ursuză și închisă; genul de pseudotocilară care încearcă să compenseze lipsa de flirt prin note şi fâțâiala pe lângă profesori. Dar pentru că nici zbenguiala intelectuală nu îi era la îndemână, ajunge o persoană importantă, perseverentă, cu salariu mare prin cine ştie ce organizații, o şefuleană care se îmbracă urât, încăpățânată dizgrațios cu singurul admirator pe care îl are, punând mâna pe câte vreo cauză populară și defilând cu ea.
Da, soluţia era „termină cu el”, dar cum să faci asta când în capul tău era înfipt un șarpe de lemn – sau poate un ceas cu cuc – ce te ciugulea de creier şi aveai frisoane că te sună – nu te sună, neştiind cum să mergi mai departe cu muntele ăla de pustietate instalat pe spatele tău.
Ai sărit atunci pe un vag amic amabil să îi povestești, să te confesezi, să faci omul să se simtă stânjenit, să se gândească „nebună e asta” şi să-ți mai și zică „lasă-l, dom’ne”, de parcă asta aveai nevoie să auzi.
Ei, vestea bună sau rea e că se duseră toate și acum povestea asta, lângă altele, nu îți mai zice nimic. Te vezi numai cumva de sus, tu pe tine, chinuită atunci, și te uiți, să zicem, ca la un film nici prea prea prea, nici foarte foarte. Până și tu ești un pic stânjenită de tine, cea de atunci.
Dar ce e bine e că simți din nou soarele de dimineață şi iarba verde ca pe nişte corcodușe și dulci, și acrișoare, pe care le zdrobești între dinți, în timp ce o pală de aer de la metrou îți zburătăcește freza și tu zâmbești aproape tâmp și, în gând, îţi spui „mișto e viața asta azi”.
Guest post by Laura Georgescu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
