Respirațiile înghețate pe geamurile de autobuz, aseară, închipuiau desene de gheață contorsionate, broboane cronice, dâre confuze, scrijeliri violente, și doar ici și colo un copăcel sau o ramură firavă, scurtă și grațioasă. N-am văzut nicio floare.
Priveam orașul noptatic prin apa din noi și aerul care ne traversează clipă de clipă într-o renaștere ritmică, într-un mijloc de transport în comun. Călătorim în același circuit, fără abatere, aproximativ 365 de zile pe an, toți ca unul, și avem cu toții permis de călătorie gratis. Dar apa înghețată pe geamuri aseară era speriată, nefericită, mutilată.
Ca semnal al acutizării dizarmoniei dintre o situație și realitatea prezentă, ca revoltă, nemulțumirea duce la evoluție, sau cel puțin la revoluție. Când e o vocație, generează stagnare, degenerare. Devine obiectul posesivității și e infernal de greu să te desparți de ea. Păi, dacă cineva ne ia nemulțumirea, dacă, și mai rău, ne-o luăm noi înșine de pe umeri, cu ce mai rămânem? Pe cine mai înjurăm, pe cine mai compătimim, pe cine mai disprețuim, ca astfel să ne liniștim în sinea noastră că suntem buni, prosperi și demni de apreciere? Nu, nemulțumirea trebuie perpetuată, și mai ales, trebuie păstrată ca atare, conservată, împăiată. O astfel de nemulțumire te păstrează la adăpost de stresul generat de schimbare și de octava ei superioară, transformarea.
În călătoriile mele în America Latină și Asia, mi s-a părut că sesizez o legătură directă și invers proporțională între capacitatea și disponibilitatea omului de a se bucura și așa zisul nivel de viață. Îndrăznesc să afirm, pe baza observațiilor mele și fără să citez niciun studiu universitar sau poll al vreunei instituții statistice, că natura umană nu e prietenă cu obiectele. Că obiectele de confort, de status, de putere sunt tot atâtea obstacole între noi înșine și fericire.
A nu se înțelege că susțin sărăcia. Doar că pun în dubiu definiția ei. Automobilul, vila, contul în bancă, jobul, telefonul, care ar putea fi doar unelte, sunt de fapt tot atâția tirani nînduplecați, tot atâtea surse de griji și nemulțumire. E vizibilă scăderea calității reale a vieții, odată cu creșterea speranței de viață. Sistemele politice dau semne de rugină, economiile bazate pe creștere continuă cad etaj cu etaj, când singurul aur care încălzește cu adevărat sufletul este cel al soarelui, distribuit egal, zilnic și fără pretenții, tuturor. Să fie aceasta adevărata bogăție, sau cea care îți spune: dacă mă vrei vei munci pentru mine, te vei foi nopțile în patul tău moale fără să poți adormi, vei tresări de neliniște când sună telefonul, vei privi cu groază știrile financiare la televizorul tău de ultimă generație, iar la sfârșit vei suferi o ultimă dată, când vei realiza că nu vin cu tine, pentru că nu îți aparțin și nu ți-am aparținut niciodată, nu eu am fost proprietatea ta, ci tu ai fost a mea.
©Paolo Bocci – Sul molo, 1954
Pentru a trăi, omul are nevoie de soare, apă, aer și hrană. Sunt singurele nevoi incontestabile. Ne-am născut bogați, pentru că ne-am născut. E un privilegiu. E o aventură. Parafrazându-l pe Terry Pratchett, omul e o ființă greu de înțeles. Într-o lume plină de comori, a inventat nemulțumirea, neputința, autocompătimirea. Avem atâtea variații între alb și negru, între stânga și dreapta, între Băsescu și Antonescu. Tot atâtea, să spunem, câte nuanțe sunt între răsărit și apus. Cu toate astea, preferăm să intrăm în conflict unii cu alții, divizându-ne la nesfârșit între două variabile pe care, inconștient, le respingem, dar pe care le strângem la piept tocmai pentru că ne perpetuează starea de nemulțumire de care nu vrem să ne despărțim, câtă vreme suntem mulțumiți să fim nemulțumiți și atât.
Să schimbi o pălărie cu alta nu e o schimbare, îmi pare că proverbul ascunde înțelepciune. Dar a căuta activ înlăturarea cauzei nemulțumirii presupune un efort. Efortul continuu de a privi în noi înșine pentru ultimele știri, de a ne întreba în fața raftului dacă chiar avem nevoie de crema anti-riduri cu praf de mătase roz, gps și wi-fi încorporat, de a ne consulta permanent conștiința pentru fiecare cuvânt rostit, pentru fiecare decizie, fiecare da și fiecare nu, știind că între cele două variante prefabricate oferite e o infinitate de alte alegeri, plus încă una în cu totul altă direcție. Efortul de a ne chestiona nemulțumirea. Sunt nemulțumit pentru că îmi lipsește cu adevărat ceva, sau pentru că așa îmi spun la televizor? Vreau cu adevărat să schimb lumea, pentru ca atunci va trebui sa încep cu lumea mea, și ea e singura pe care pot realmente să o transform? Sau voi continua să întorc un ochi orb spre evoluția mea ca fiu al Pământului și al Soarelui, amăgindu-mă zadarnic cu gândul unei revoluții?
Lumea o duce rău, nu sunt bani, e criză, panica provocată de ninsori, sunt tot atâtea expresii ale deresponsabilizării, ale exersării neputinței și așteptării unei fals necesare salvări din exterior, care mă duc cu gândul la practicile Inchiziției care vindea frică și indulgențe ca să-și crească audiența. Am auzit recent pe cineva plângându-se că îi merge rău pentru că anul trecut n-a putul să-și cumpere altă mașină. Pe cea veche o avea de 2 ani. Am petrecut primele luni de iarnă într-un cătun din munții Apuseni. Un om de acolo are o mașină veche, cu care nu poate umbla oricum decât vara, pentru că iarna drumul până în oraș e nepracticabil. A folosit un program UE de fonduri nerambursabile și și-a trecut gospodăria pe sistem de microfermă. Nici nu înjură, nici nu laudă guvernul. Remarcă lucrurile care îl ajută la treburile din jur și se bucură de ele. Face mișcare mult mai mult decât 30 de minute pe zi și râde din toată inima spunând că nu-i lipsește nimic și că ar fi „păcat de Dumnezeu” să se plângă. E mândru de toate ustensilele din găspodărie făcute cu mâna lui, de perfecționările aduse casei, de animalele lui, de grădina lui. Când îți pune un pahar pe masă, îl umple cu vârf. Peste sarmale îți trântește un polonic de smântână. “Luați, că am de mă-nervează!”, e expresia lui favorită când te tot îmbie să mănânci ori să bei. Are un salariu de 800 de lei pe lună și până la serviciu face, iarna, o oră și jumătate pe jos și încă puțin cu microbuzul, doar la dus. Placiditate, spuneți? Sau o înțelepciune pe care noi, în orașele noastre aparent confortabile, între ziduri și simțindu-ne cu spatele la zid, am pierdut-o?
Putem supraviețui pieii de șarpe pe care spunem că vrem să o lepădăm? Putem trăi fără semnele și semnalizatoarele care ne încurcă existența, și pe care le-am creat în speranța că ne vor ușura viața? Suntem cu un pas mai aproape de a abandona nemulțumirea. Pentru că, începem să vedem, nemulțumirea se naște și se hrănește din ea însăși, și asta e o dovadă a faptului că nu e vie, că n-a existat niciodată. Și atunci, revoluție, sau evoluție?
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
