– De ce ți-e dor?, mă întreabă molatic o șoaptă ce trece fugitiv pe la ureche.
– De pielea aia care se contopește perfect cu a mea, de trupul zvelt, învelit de săruturile mele ca într-un ochean întors, de acele buze pârjolite din soarele din mine, de mângâierea caldă ca nisipurile mișcătoare ce mima esența iubirii.
Secundele deveniseră un fel de noroaie mișcătoare care inundau gândul de așteptarea ce părea că imită un timp al depărtării.
Se îmbibau trăirile cu noi
Oare ai simțit că ai găsit acea persoană, desprinsă din dorințele inimii tale, care mereu aștepta că acel cineva special va fi. Acel colț din tine care rămăsese cald, nepătruns, acel colț în care tihna părea că e doar un substantiv iluzoriu? Acel tic-tac neexplorat până atunci ca o piesă pe care până atunci nu năzuiseși să îi dai play, acea privire care cu care îți oblojeai sufletul și rănile, unul celuilalt, ca-ntr-o piesă deșănțată care până atunci avea cortina trasă.
Un destin plimbându-se printr-o cameră
Mereu am văzut locurile mici ca un spațiu al intimității, un spațiu al creării, un spațiu al contopirii. În spațiile mici se coc emoțiile, acea fecundare a spiritelor din care frămânți la final iubirea. Ce cuvânt… atâta fragilitate într-un cuvânt, de parcă se destrăma lumea. Atunci camera începe și devine sanctuar, acolo iubirea e născută și acolo învață să meargă de-a bușilea la început.
O cameră mică devine un colț de rai. Un zâmbet devine acolo cel mai pătruns loc de pe pământ, iar un sărut este prelungirea cel mai cald sunet.
Locurile mici sunt locurile unde iubirea se prilejuiește, acolo unde substanța ia formă, iar trupul devine imbold al sufletului.
Mă plimb dezmetic în acea cameră unde ți-ai lăsa împrăștiate emoțiile, le iau și le așez ca-ntr-un cub rubik a cărui formă nu ia finalitate. Acel parfum îmbietor, a cărui existență e născută din cel mai curat loc. În camera mică, a rămas același dor.
Un te iubesc înfipt în intimitate
Mereu mi-au plăcut oamenii care se iubesc în tăcere, în tihnă, departe de ochiul zgomotos al orașului. Un te iubesc care se naște într-un spațiu mic, departe de a fi ocluziv, la lumina lumânării, al încetinirii timpului, de parcă secundele s-ar scurge într-o infinitate.
Unde mai este acel te iubesc tihnit? Zgomotul îl cuprinde cum l-ar scurge de esență. Mai iubesc oamenii în tihnă? În tot zgomotul perturbator, mai găsești oare câțiva ochi care iau naștere în scârțâitul inimii și al cearceafurilor?
Cam așa te iubesc eu pe tine, în tihna inimii și-n spațiile mici ce așteaptă să se umple cu tine.
Până și cafeaua am început s-o fac în tihnă. Acum are chipul tău de-o dată.
Guest post by Ina Maria Stoica
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
