Fac parte din cele mai puternice familii europene. Prinţi ai Sfântului Imperiu Romano-German. Cavaleri ai Lânei de Aur. Moştenitori ai unor colecţii imense de cărţi, opere de artă, instrumente muzicale, documente rare şi multe altele. Despre cum e să fii descendentul unora din cei mai influenţi politicieni şi patroni ai artelor din Europa Centrală şi să administrezi toate aceste valori mi-a povestit prinţul William Lobkowicz. Un american încă surprins de faptul că…e prinţ.
I: Pentru mine, oportunitatea dialogului cu un moştenitor al unei familii cum e familia Lobkowicz e una cu totul specială. Aş începe prin a vă întreba cum aţi aflat că aveţi rădăcini princiare?
W.L.: Am aflat în copilărie, adică prin anii ’60. În primă fază, ce am înţeles eu a fost că familia mea, stabilită în Statele Unite, e una de refugiaţi din Cehoslovacia. La reuniunile de familie, mai ales, îmi plăcea să ascult poveşti despre Bohemia, despre viaţa lor în Europa Centrală. Mi se părea fascinantă lumea aceea şi mă întrebam mereu cum ar fi să trăiesc acolo unde strămoşii mai aveau o istorie veche de şase, şapte sute de ani.
I: Ştiu că aveaţi paisprezece ani când aţi vizitat pentru prima dată Cehoslovacia…
W.L.: Aşa e – se întâmpla pe la jumătatea anilor ’70. Atunci ne-am putut întoarce prima oară în condiţii de siguranţă. Am ajuns în Cehoslovacia, ne-am întâlnit cu diverse rude rămase acolo, după care tata m-a dus să-mi arate unele dintre castelele în care copilărise.
I: E cam ca în povestea Cenuşăresei…Eraţi un adolescent crescut în Statele Unite. Ar fi interesant să ne povestiţi cum aţi reacţionat când aţi văzut unde copilărise tatăl dumneavoastră , cum aţi asimilat această nouă identitate de…prinţ?
W.L.: Noi am fost crescuţi în spiritul a trei valori primordiale: întâi de toate, religia, pe urmă familia şi, în sfârşit, educaţia, pentru că pe respectul pentru aceste trei lucruri se construieşte personalitatea cuiva. Am fost învăţaţi să apreciem într-o mai mică măsură aspectele materiale. Evident, în cazul de faţă vorbim de multe castele şi de o istorie foarte lungă şi bogată – era cam greu să nu le apreciezi! Pe de altă parte, nu credeam că va veni, vreodată, Revoluţia, aşa că problema se punea foarte simplu – ce aveam noi de făcut era să ne vedem de treabă. Castelele acelea erau ale trecutului. Bineînţeles că fantazam cu privire la ele, dar habar nu aveam că în 1989 toată Europa Centrală şi de Est va trece prin schimbări importante în ceea ce priveşte regimurile politice.
I: Numele Lobkowicz a fost purtat de personaje extrem de influente în ceea ce priveşte istoria Europei – de la Maria Manrique de Lara la Maximilian Lobkowicz. Ştiu că aveţi studii de istorie europeană şi nu pot decât să-mi imaginez că v-aţi lăsat, în timp, fascinat de cel puţin una din aceste figuri ilustre.
W.L.: Chiar de mai multe! Da, am studiat istorie europeană şi muzică la Harvard, ceea ce e atipic, pentru că acolo lumea e în primul rând interesată să studieze economie şi politică. Am avut şi avantajul faptului că oferta de cursuri legate de Europa Centrală şi de Est era foarte bogată, la vremea aceea, iar eu eram, pur şi simplu, avid de informaţie. În familia Lobkowicz au existat multe personaje extrem de influente din punct de vedere politic, dar şi patroni ai artelor, oameni pasionaţi de muzică, nu arareori sponsori ai unor compozitori. Probabil că, dintre ei toţi, mă simt cel mai apropiat de bunicul meu. Aveam şapte-opt ani când a murit, deci am apucat să-l cunosc. El era veriga de legătura dintre lumea părinţilor mei şi poveştile de familie din, să zicem., secolul al XVII-lea. Trecuse prin al doilea război mondial, căderea Imperiului, asistase la punerea bazelor Republicii Cehoslovace, experimentase comunismul…E un personaj extrem de fascinant, pentru mine, un om care a trecut prin cea mai zbuciumată perioadă din istoria ţării lui, în opinia mea, de la Războiul de 30 de ani încoace.
Din punct de vedere al intereselor mele muzicale, al şaptelea prinţ Lobkowicz, Josef Franz Maximilian, e favoritul meu, pentru că el a fost patronul lui Beethoven. Simfoniile Eroica, a cincea şi a şasea îi sunt, de fapt, dedicate lui. A fost un meloman înrăit, care a cheltuit aproape toată averea familiei investind în pasiunea sa şi, cu precădere, în Beethoven. Personal, mă simt foarte ataşat de el şi îmi place la nebunie să scormonesc în arhivele lui. În amintirea lui am organizat, în cadrul unui festival mai amplu, găzduit de castelul nostru din Praga, peste 600 de concerte de muzică clasică în ultimii treisprezece ani. Multe din ele se ţin într-o sală unde există chiar un portret al lui şi unul al soţiei lui, aşa că sunt foarte legat de partea aceasta a istoriei familiei.
I: E fascinantă, într-adevăr. Şi, tocmai pentru că au fost mulţi patroni ai artelor în familia dumneavoastră, nu pot să nu vă întreb ce anume din întreg procesul de management al acestei moşteniri vă oferă cele mai mari satisfacţii?
W.L.: Mie îmi place când facem anumite lucruri cunoscute publicului. Când organizăm expoziţii, când deschidem castele sau săli ale unor castele spre vizitare. Îmi place să văd oamenii minunându-se şi să-i aud spunând, nu o dată, că vizita în cauză a fost una din cele mai frumoase experienţe ale trecerii lor prin Praga, un oraş în care chiar ai ce să vezi.
Mă bucur atunci când oameni din centre universitare importante vin special pentru a studia colecţiile noastre – ştiu că aşa învăţ, la rândul meu, mai multe despre istoria mea personală. E aşa o irosire să fii în posesia unor documente şi a unor opere de valoare şi să nu te bucuri de ele, să le ţii într-un depozit! Majoritatea obiectelor pe care noi le expunem astăzi nu au mai fost prezentate publicului larg niciodată. Pentru mine e o mare satisfacţie. La ce bun să ţii tablouri de Breughel, Canaletto sau Velázquez pe pereţi, în castele unde nu le vede nimeni?
I: E vorba de integrarea unor opere într-un circuit mai larg, aşa cum şi familia dumneavoastră s-a integrat, în timp, istoriei Europei.
W.L.: Exact! Mă bucur că v-aţi referit la un „circuit”. Aici nu vorbim despre colecţii de interes local, ale unei familii cehe înstărite, cu rădăcini în Bohemia. Familia Lobkowicz a dat cancelari, prinţi, oameni influenţi în Sfântul Imperiu Romano-German preţ de peste un secol. Suntem înrudiţi cu toate familiile importante ale Europei. Fiecare nouă căsătorie a adus cu ea un patrimoniu cultural remarcabil. Toate aceste sute ani de expunere artistică internaţională au făcut din colecţiile noastre o uriaşă fereastră nu atât spre istoria Bohemiei, cât spre un discurs estetic cu impact internaţional, dacă vreţi. E greu să nu găseşti ceva care să-ţi placă, în ele, ceva din domeniul tău de interes. Povestea pe care o spune Audioghidul castelului de la Praga (şi e o poveste spusă în opt limbi de circulaţie) e una relevantă şi pentru un american, şi pentru un neamţ, şi pentru un englez…
I: Vi se întâmplă încă să fiţi surprins de artefacte sau de documente din moştenirea dumneavoastră pe care le descoperiţi, să zicem, întâmplător?
W.L.: Da. Mai ales în bibliotecă mi se întâmplă asta, când studiez arhiva familiei. Avem o arhivă enormă. E vorba de 30.000 de cutii cu documente. Pe unele abia am reuşit, recent, să le recuperăm, aşa că inventarierea e încă foarte la început. Ce să vă spun? Am găsit acolo bule papale, scrisori ale lui Rudolf al II-lea, sigilii fabuloase, blazoane absolut minunate, de secol XVI, zeci de scrisori de mulţumire de la Beethoven, cu diferite semnături, cu diferite timbre…sunt aşa de multe lucruri pe care abia începem să le descoperim! E imposibil să nu simţi emoţie şi entuziasm, dar multe din aceste comori nu pot fi apreciate decât dacă reuşim să cooptăm centre universitare, specialişti, studenţi în efortul nostru de a le organiza. Pentru asta trebuie să lucrezi sistematic, efortul e enorm, dar găsim lucruri incredibile mai tot timpul!
I.: Cred că este de-a dreptul palpitant!
W.L.: Este!
I.: Cum s-a schimbat familia dumneavoastră de când aţi devenit, cu toţii, responsabili de întreţinerea şi organizarea acstor colecţii, fapt care, din ce îmi povestiţi, nu reprezintă deloc o sarcină uşoară?
W.L.: Nu e deloc şi sper că măcar personalităţile noastre au rămas intacte – nu de alta, dar ştiu că acestea sunt contexte care-i schimbă pe oameni şi sper ca nimeni să nu fi avut ocazia să spună asta despre vreunul dintre noi. Suntem mai ocupaţi decât am fost vreodată. E o mare provocare, e şi o povară…Motivul este că, după restituire, noi am primit înapoi un număr de castele, de clădiri pline cu obiecte, dacă vreţi. Ce nu am recuperat au fost mijloacele financiare de care dispuneau înaintaşii noştri pentru a susţine această moştenire. A fost nevoie de investiţii mari – gândiţi-vă că unele edificii fuseseră, pur şi simplu, lăsate în paragină timp de cincizeci de ani! Pentru a putea găsi resursele necesare de a face un muzeu, de a avea vizitatori, adică public plătitor de bilete care să aducă fonduri vitale întreţinerii castelelor şi a colecţiilor, a trebuit să facem împrumuturi uriaşe la bănci. A trebuit să renunţăm la un întreg nucleu de moştenire pentru a face faţă recondiţionării unui nucleu mult mai mic, dar funcţional, la ora actuală. Pe vremuri, familia dispunea de terenuri productive, de păduri care aduceau banii din care erau întreţinute castelele. Acum, noi am moştenit castelele, nu şi sursele de venit care le ţineau în stare bună. E o problemă şi trebuie să o abordăm din perspectiva secolului nostru. Să luăm exemplul Angliei – acolo multe familii îşi transformă castelele în hoteluri, în centre de conferinţe, pentru că nu au cu ce să le întreţină altfel! Găsesc soluţii creative – deschid parcuri, muzee, produc nu ştiu ce gem local şi-l vând aşa încât să facă rost de bani. În zilele noastre, e important să fii flexibil, dacă vrei să ţii cu adevărat în viaţă un monument cultural şi mă refer, acum, în special la clădiri. În acelaşi timp, trebuie să ai grijă ca aceste soluţii să nu dăuneze edificiului sau colecţiilor sau să le transforme într-un Disneyland de prost gust. Trebuie să ai respect pentru trecutul acelui loc şi, în acelaşi timp, să găseşti resursele financiare care să-ţi permită să nu-l înstrăinezi.
Aceleaşi probleme există, cum spuneam, în Anglia, dar şi în Franţa, şi în Italia…Fiecare cultură şi fiecare familie îşi găseşte soluţiile proprii.
I: De ce parte a moştenirii aţi ţinut în mod deosebit să ia act copiii dumneavoastră?
W.L.: Pentru noi e important ca ei să înţeleagă istoria, contextul şi responsabilitatea care derivă din aceste lucruri, fără să se simtă împovăraţi de ele. Acesta ar fi un prim aspect. Fără discuţie, e frumos când te trezeşti brusc că ai moştenit un palat şi poţi să intri în el oricând doreşti, dar noi nu locuim în palate. Eu mă consider un custode al lor şi al colecţiilor. Datoria mea e să fac tot ce pot pentru a le asigura următorii şapte sute de ani de viaţă. Asta înseamnă şi pregătirea generaţiei următoare. Copiii noştri sunt încă mici, însă, şi sper că trăind în mijlocul acestor obiecte vor înţelege munca noastră, a părinţilor, îşi vor descoperi puncte de interes şi vor dori să se implice, la rândul lor. Metoda de lucru variază, însă. De exemplu, soţia mea şi cu mine ne implicăm activ, puţin câte puţin, în fiecare zi. Sunt oameni care conduc veritabile corporaţii de delegaţi, aduc manageri profesionişti…Noi nu suntem în acest stadiu. O luăm încet.
I: Din câte ştiu, la ora actuală manageriaţi direct patru din castelele familiei.
W.L.: Aşa este.
I.: Care e cea mai mare împlinire de care aţi avut parte la finalul unei asemenea zile de prinţ-custode, când trebuie să vă amalgamaţi, cumva, într-una singură toate identităţile curente, pentru că sunteţi un prinţ-manager-istoric-meloman obosit, după nişte ore grele de muncă?
W.L.: Faptul că am supravieţuit zilei în cauză! Da…faptul că pot, în sfârşit, să mă aşez şi să fiu omul acesta cu multe feţe de care vorbeaţi. Sună chiar bine.
…altfel, însă, lucrurile nu se termină niciodată. Sigur, trebuie să-ţi oferi răgazul unui final ca să o poţi lua, din nou, de la început, dar totul se împarte, până la urmă, în planuri mici care se integrează unui plan mai mare: grija faţă de moştenirea generaţiilor următoare. La finalul zilei mele simbolice, la sfârşitul vieţii sau al activităţii mele, aş vrea să pot spune că moştenirea aceasta e într-o stare mai bună decât cea în care am primit-o eu. Asta ar fi o mare satisfacţie. Dar există zile obositoare, cum aţi spus, şi mă bucur de fiecare om pe care îl întâlnesc, de fiecare vizitator care s-a bucurat că ne-a descoperit şi, cel mai mult, mă bucur că mă pot bucura de toate întâmplările acestea, obosit, cu familia mea. Mă bucur că îi am pe ei.
Citiţi şi
Se gândea la ea și când nu se gândea la ea însemna că dormea, caz în care o visa
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
