Am început să mă gândesc la diferența de nuanță dintre acțiunea de a face și explicațiile ei „ce faci, cum faci” în urma discuției cu o prietenă. Un om care are o predilecție specială pentru analiză. De obicei, când ne întâlnim, ea vorbește și eu ascult. Convorbirile noastre nu sunt lipsite de farmec, și aproape de fiecare dată au efect asupra proceselor mele de idei. Nu cel pe care și l-ar dori ea, probabil, ci, prin ricoșee neobișnuite, unele pe care nu le prevăd nici eu.
În general, pentru ea nimic nu e simplu și nici ceea ce pare, și, în ceea ce o privește, putem țopăi conceptual în jurul unui cuvânt sau unei idei un timp nedeterminat. Atunci efectele sunt contraproductive, fiindcă nu-i place să fie pusă în dubiu. Dar dacă nu intervin prea des și nu provoc polemici, ci ascult aprobator, pot să pariez că la o zi-două distanță interacțiunea noastră o să producă niște fructe inedite, coapte fără voia niciuneia din noi, dar totuși cât se poate de reale.
Însăși interacțiunea păstrează aceeași linie: un schimb aparent frustrant sau sâcâitor (cineva care are mereu dreptate, desface firul în patru la fiecare cuvânt, are vederi solide și contrare alor tale despre orice aspect aparent nevinovat apărut în discuție etc etc etc) naște rezultate uimitor de creative. Cu alte cuvinte, ce credem noi că facem este una, dar ceea ce facem în realitate cu totul altceva – și asta se vede prin consecințe.
„Ce faci” trimite la conștientizare. Dar după ce-am dat peste atâtea exemple de acțiuni frumoase al căror protagonist nu era conștient de ceea ce făcea, fără ca asta să-l împiedice de la a face acel lucru în chip minunat, poate că nu greșesc prea mult dacă voi considera conștientizarea drept supraevaluată.
Pe de altă parte, să ne gândim la păsările care cântă, la florile care înfloresc, la omul care zâmbește. Toți fac. Și apoi să privim la toate momentele în care omenirea a încercat să-l explice pe a face. O babilonie. Când am încercat să determinăm ce face și de ce face și cum face cineva ceva, de cele mai multe ori ne-am luat la ciomăgeală. Floarea înflorește, dar din ea se poate prepara otravă. Și, așa, pentru unii floarea devine sursă de otravă, pentru că au acordat o conotație acțiunii ei de a înflori. Musulmanii nu cred în Dumnezeul creștin, deci trebuie goniți din Europa și fugăriți de cruciade. Amerindienii fac vrăjitorii și umblă aproape despuiați, deci trebuie „civilizați” (o noțiune arbitrară). Cineva crede altceva decât mine, deci merită disprețul și desconsiderația mea.
Când vine vorba să interpretăm o acțiune, picăm toate examenele. Cruciații nu se mulțumeau să vadă că musulmanii făceau aceeași acțiune ca și ei: a crede în ceva. Cufundându-ne în analiza nuanțelor nu facem decât să solicităm mușchiul neproductiv și zadarnic al arbitrarului. Ce contează ce cred eu despre ceea ce este, și pentru cine altcineva e asta important, în afară de mine? Și cât de important poate să fie, de vreme ce aproape sigur îmi voi schimba părerea în timp, sau voi dobândi alte idei? Hotărât lucru, când facem suntem superbi, dar când ne apucăm să explicăm ce facem sau cum de facem dăm un chix care marchează o scală gradată între stângăcie și violență. Singura soluție pecare o întrevăd până acum stă în umor și doze periodice de autoironie.
Poate că dacă am lua lucrurile așa cum sunt, întru cauză și efect, lumea n-ar mai părea un loc atât de complicat și covârșitor. Zic și eu.
Citiţi şi
Când știi că ai nevoie de o schimbare în viața ta
Părinți reglați emoțional, copii alfabetizați emoțional
Tu cum te-ai așezat pe drumul către a deveni „cineva”?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
