Cînd ești fetiță, mai ales dacă ai norocul să ai unul dintre acei tați – super – erou, dar nu cu chiloți peste pantaloni, ci cu strădania bărbatului care e conștient de capacitatea de a avea grijă de ceea ce e al lui, visezi că peste ani și tu o să ajungi să fii iubită, întocmai ca mama ta, de un om poate chiar mai bun, căci tata uneori mai are barbă și te zgârie, iar asta ți se pare groaznic.
Dacă însă ai nenorocul să crești în familia aceea, pe care îți promiți în fiecare seară la culcare, ca n-o să o ai și tu, ajungi la vreo 19-20 de ani să crezi că sigur, si-gur, undeva, cineva e acolo pentru fiecare dintre noi, doar că viețile, circumstanțele, orgoliile, regulile, în fine, aproape totul, ne pun o mie și una de piedici în găsirea Lui sau a Ei, a omului care pare că poate, doar cu o privire sau un gest, sau o floare de liliac, să schimbe totul în bine.
Și după cîțiva ani irosiți lângă Acela, pe care tu credeai că l-ai găsit, dar care nu a făcut altceva decât să-ți închidă ochii dinspre lume și să te transforme în ceva ce tu nu erai nici în ruptul capului, și ani la rînd ți-ai spus că nu vei deveni, pleci. Pleci și plângi ca o proastă, pentru că, evident, nu mai crezi în nimicurile pe care ți le tot îndrugai prin liceu, seara la culcare, despre oameni și suflete pentru fiecare dintre noi, nu. Visul tău a luat sfârșit odată cu ușa pe care ai trântit-o de a sărit din balamale, odată cu toate hainele și nimicurile pe care vi le-ați trimis unul altuia prin mecanicii de la tren. Ai luat și un lacăt, ca să fii sigură că niciunul n-o să mai fie în stare să ajungă la tine, și ți-ai cumpărat și o pereche de ochelari de soare, ochelarii ăia pe care tu ți i-ai dorit mereu, dar care pentru el nu erau decât o altă modalitate ca tu să ieși în evidență, Doamne ferește! Ei, și primul lucru pe care l-ai făcut după ce ați terminat partajul caserolelor, a fost să dai jumătate din banii din portofel pe ochelarii ăia faini, nu pentru că ți i-ai fi dorit neapărat, că oricum acum îți aminteau de prostul de te-a ținut patru ani în colivie, dar voiai să nu-ți mai vadă niciunul privirea jucăușă și vicleană cu care l-ai cucerit.
Și-ajungi acasă. Te muți de la ai tăi, că ți-e rușine de bâlciul pe care l-ai făcut și nici nu vrei să auzi vecinele cum rotesc cheia în ușă exact cînd ajungi tu în dreptul lor. Ajungi de unde ai plecat, în orașul acela mic, pe care l-ai blestemat toată facultatea, și pornești de la capăt, de la o pereche de blugi, ochelari de soare, și adidașii roz pe care ți i-ai comandat. Îți eviți toți prietenii, puținii care au mai rămas prin oraș, și te decizi că aici vrei să rămâi pentru că, în fond, aici simți că, în sfârșit, e liniște. Doar că într-o seară îți sună telefonul (lucru ciudat, pentru că în urmă cu câteva luni, el te obligase să renunți la număr) și, lucru și mai ciudat, tu răspunzi. Iar la capătul celălalt, e aventura pe care tu ai așteptat-o toată viața. Îți crește pulsul, iei cheia de pe masă, încui și pleci. Atît ai așteptat, să reînveți să trăiești.
E tremurul pe care îl simți, aventura după care tânjea sufletul tău? Cu siguranță! E locul din dreapta lui, astăzi, garanția fericirii tale? Poate. Iar dacă se întâmplă să nu fie, din nou, din cauza regulilor, a orgoliilor, și a Universului, amintește-ți, dragă suflet de catifea, că internetul e plin de noi perechi de blugi.
Gues post by Sia
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
