Pentru că sunt mai nouă pe aici poate ar trebui să mă autoportretizez. Sunt o persoană ţâfnoasă. Zen totuşi în ţâfna mea, pentru că altcumva nu m-aş simţi bine. Dacă nu sunt puţin montată să mă iau la harţă, probabil că trei sferturi din energiile mele, în orice domeniu, fie că vorbim de scris, fie că vorbim de mutat mobila pe altă planetă, s-ar scurge în cel mai nefericit mod pe closetul irosirii veşnice. De multe ori mi se spune că exagerez cu nervişorii debordanţi. Dar unele întîlniri cu unii oameni în unele circumstanţe mă fac să fiu şi mai turbată, păstrând, desigur, proporţiile exagerării.
Iată câteva din interacţiunile care mă împing undeva la marginea unui ţipăt scurt şi cuprinzător.
- taximetristul care nu are NICIODATĂ rest. După ani de zile în care veneam nopţile acasă şi şoferul se uita strîmb la milionul meu şi coboram spăşită, ca să nu zic tâmpită, căutînd un chioşc deschis non-stop ca să schimb banii, am trecut în partea cealaltă a spectrului. Cînd mi se spune „Păi, nu am, doamnă, rest? De unde să am, că sunteţi prima cursă?”, mă dau frumos jos din maşină şi îi spun domnului „Nu e treaba mea. Dar, uitaţi, eu locuiesc aici. Mâine, la aceeaşi oră, treceţi dumneavoastră pe aici şi vă dau eu banii. Sau poate o să aveţi schimbat şi atunci va fi şi mai bine”.
- mătuşile care mă ceartă că nu m-am măritat. Asta e una grea de tot. Pentru că sunt multe şi guralive şi prefer să nu mă întâlnesc cu ele decât să mă prindă şi să mă bage în corzi. Nu prea am ac de cojocul lor, recunosc. Dar acum câţiva ani, când insistenţa lor atinsese cotele unor explozii solare, îmi trecuse prin cap următorul plan malefic: urma să ajung de Paşte sau de Crăciun la masa cu familionul. Să-mi scot jacheta/pardesiul, să urez de bine pe toată lumea cu o fericire cu greu mascată în ochi. Să ne aşezăm la masă, iar eu să freamăt, copilăreşte, ghiduş, aşa, ca în aşteptarea cuiva drag şi secret şi minunat. Şi, la un moment dat, să-mi sune telefonul. Să zic: „Da, da, Nicky, familia mea lărgită de-abia aşteaptă să te vadă. Cum, vii chiar acum? Doamne, ce surpriză! Adresa e Strada Speranţei, la parter!” Şi peste 15 minute să vină Nicky. Şi să ne sărutăm pasional lângă liliac/brad, să ne pipăim cât cuprinde, să ne privim ochi în ochi şi să ne mai sărutăm un pic. Şi Nicky să fie o femeie. 1,90 m. De preferinţă neagră-abanos, dar mergea, cred, şi mulatră.
- femeile de pe stradă care îmi dau sfaturi. Dacă pe mătuşi trebuie să le suport măcar puţin, pe muierile necunoscute care îmi dau sfaturi pe stradă nu pot decât să le rănesc, la figurat, desigur, cu o voluptate pe care puţine lucruri mi-o oferă cu adevărat. Majoritatea remarcelor nepoftite se referă la copil, dar nu numai. „Vaaaai, ce copil obraznic, de ce ţipi aşa de tare? O superi pe mami!” ar fi una dintre ele. Răspunsul variază în funcţie de gradul meu de creativitate de la ora respectivă. De la „Ce ar fi să-ţi vezi tu de viaţa ta?” până la „Dar nu e obraznic. Aşa ne înţelegem noi, face bine la plămâni. Ţipă, fată, mai tare!” Ceea ce fata chiar şi face, cu drag şi voie bună. De asemenea, abordarea conspirativă în autobuz, din partea unei tanti transpirate şi încărcate de sacoşe, îmi place la nebunie. Mai ales când textul emis cu superioritate sună aşa: „Mie nu-mi place să văd cum fetelor ca dumneata li se fură portofelul din poşetă. Închide-ţi, duduie, fermoarul!” Aşa, totul spus pe un ton tenebros, chipurile să nu audă potenţialii infractori din RATB. Răspunsul logic e unul singur, de bună seamă: “Ştiţi ceva, nu mi-e teamă de hoţi, căci în poşetă am o herghelie de arici morţi electrificaţi. Vreţi să vedeţi cum funcţionează?”
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
