Pe cine supără termenul, să-l înlocuiască cu angoase. Nu vreau să dau lecții și nici prea științifică n-o să fiu, din nevoia de-a ne înțelege. Când mă simțeam pierdută, apărea cineva ce fusese înaintea mea în același loc și asta m-a ajutat. Scrisul meu sper să aibă uneori efectul ăsta…
Aș vrea să știți că a fi într-o colectivitate presupune adesea un loc închis. Creșă, grădiniță, loc de joacă închis, magazine, mall-uri, orice alt spațiu unde-s cel puțin doi. M-aș bucura să nu ne mai tragem copiii din parc numai pentru că unul dintre ei a tușit la capătul opus.
Otita și pneumonia nu se iau, se fac. Ele reprezintă complicații. Iar aici intră-n discuție factori externi ori unii care țin de fiecare individ. Când cel mare a făcut pneumonie, mă uitam ca dintr-o altă lume pe radiografie, îi auscultam ralurile și tot nu-mi venea a crede. Mamă fiind, îmi căutam vină, mă-ntrebam ce-am făcut greșit. M-a trezit pediatrul, relaxat, care după ce-a confirmat diagnosticul, mi-a zis simplu: Normal, copil de doctor, le face pe toate!
La prima enterocolită, evident cu sânge în scaun, am simțit că mă sufoc la propriu. El avea numai 9 luni și era fericit, scâncea un pic când se producea evenimentul. Eu simțeam c-o să leșin în fiecare secundă, n-am mâncat până el n-a devorat primul castronel cu orez. Inutil să vă spun că, decerebrată parcă… întrucât numai starea de mamă produce astfel de efecte, m-am învinovățit constant pentru cei trei pufuleți și compotul de caise, făcut ca la carte. În realitate, nevoia lui constantă de-a cunoaște orice obiect din exterior ori interior cu gurița, ar fi putut fi o sursă reală de transmitere. Dar cum să-l opresc?!
Lasă-l, zic, să se țină de bara din metrou. Ce dacă au atins-o atâția înaintea lui?! Știi câte astfel de lucruri va mai atinge? Ori câte bare sunt necesare în viață să ne țină drepți? Extrapolând, și scaunul pe care stă va fi fost atins de cine știe câte fese…
Mi-am mai așezat felul. Pe măsură ce cresc, curiozitatea atinge apogeul și capătă și puterea necesară de-a obține ce vor. Nativ e ca ei să găsească soluții când noi aproape le epuizăm. Și noi am fost la fel. De multe ori uit, am mai scris despre asta, alteori mi-aduc aminte și-atunci totul se așază de la sine, conflictele iminente dispar ca baloanele de săpun. Altădată ne luptăm pe nimicuri. Ei uită repede, eu rămân cu gândul că undeva greșesc, că nu-s deloc prea pricepută la părințeală.
Crede-mă că nu-i tragedie dac-ai întârziat spălatul dințișorilor ori ați sărit vreo zi. Eu cred c-am descoperit periuța de dinți destul de târziu întrucât îmi amintesc momentul. De-atunci am tot perseverat. Mi-o amintesc pe străbunica ce-mi zicea, cum mă prindea cu cănița de apă și periuța sub mărul din curte. Mai lasă-i, fetiță, c-o să-i tocești!
Ar trebui cred, să știm despre noi și mai ales despre ei că organismul e făcut să recunoască și să se apere. Dar pentru asta trebuie întâi să cunoască.
Până să am copii, eram o enciclopedie ambulantă în ce privește creșterea și educația lor. Mână-n mână, pas domol, timp de gândire și lene cât cuprinde, în cursul plimbărilor ori vizite, luam notițe imaginare, ba cu prisosință găseam soluții și culegeam și lauri. Bine cel puțin, că deși crudă, dar zdravănă la minte, mi-am ținut gura.
Azi îi am, îmi știu limitele, p-ale lor nu le-am descoperit încă din motive de inepuizare, dar soluții minune nu am. Și mi se pare firesc să fie așa. Sunt oameni noi, unici deopotrivă în felul lor, sunt veniți aici pentru ei și liberi. N-au apărut deloc frumos ambalați, în cutii așezați și cu instrucțiuni de utilizare, alături.
Nu-mi vreau paharul cu apă la bătrânețe. Mi-e suficient să știu că există și zilele vor avea sens. Îmi închipui părinții și copiii cam așa: copilul, personajul real; părintele, umbra. De la naștere până la momentul maturității depline, dimensiunea umbrei variază în funcție de nevoile personajului central. Inițial foarte mare comparativ cu el, ulterior din ce în ce mai mică, până când copilul atinge dezvoltarea personală maximă, moment în care umbra e aproape inexistentă.
Aș vrea să nu-mi uit locul și rostul. Iar ei să fie la fel de liberi precum țopăie azi!
Pe Laura o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
