NeaÅŸteptatul ÅŸi neverosimilul joacă, orice s-ar spune, un rol straÅŸnic de desuet ÅŸi de fundamental în vieÅ£ile noastre. Ne urmăm traseul deja stabilit de o divinitate ale cărui gânduri nu le cunoaÅŸtem, dar care ÅŸtie perfect ce e bine ÅŸi ce nu pentru noi, ÅŸi dincolo de ineditul situaÅ£iei – suntem de fapt marionete ale hazardului devenit destin – drumul pe care îl parcurgem este presărat cu flori ÅŸi cu accidente fericite. Mai Å£ineÅ£i minte conceptul de serendipity? Ei bine, cam la asta se rezumă de fapt, existenÅ£a umană.
Firesc, prin genele noastre, suntem astfel făcuţi încât uităm marile nefericiri pentru a ne aminti de ele doar când vine scadenţa. Uităm, dar nu iertăm. În schimb, păstrăm cu sfinţenie micile accidente, micile întâlniri, oamenii, clipele, care într-un fel sau altul au deviat aproape imperceptibil, dar, oh, cât de fundamental, vieţile noastre. Îmi zic din ce în ce mai des că este şi bine, şi rău faptul că pun cu mult mai mare preţ pe cele decise sau simţite în ultimii doi ani.
Omul nou, ar spune Berdiaev. O să spun doar omul-frezie, aşa cum a fost definit el într-o seară de mai de un florar necunoscut. Şi o să vă povestesc doar câteva întâmplări-accidente cu eroi necunoscuţi. Dar de care îmi aduc aminte întocmai pentru că şi-au pus amprenta nu prin nume, ci prin anonimat. Voi cei care vă lamentaţi atât de des că nu contaţi, că nu reprezentaţi nimic pentru nimeni, treziţi-vă: cu toţii contăm, dar nu se ştie prea bine nici cum, nici cui, nici cât timp. Şi în acest anonimat constă toată frumuseţea dăruirii.
* Aprilie 2014
IeÅŸeam tulburată ÅŸi singură din cabinetul unui chirurg care-mi dăduse o veste catastrofală, rătăceam plângând printr-un parc foarte frumos din Paris. Căutam soluÅ£ii sau ieÅŸiri, fugi, zicându-mi în acelaÅŸi timp că nu e corect, nu e just, nu e normal ca toate să mi se întâmple numai mie. La un moment dat, nici nu mai ÅŸtiu cum, mă trezesc în culoarele unei staÅ£ii de metrou, Bastille. La urechi îmi ajung sunetele unei melodii compuse de Bach. Mă îndrept ca fascinată spre locul de unde veneau sunetele. Un pian, un bărbat. Când îl văd, mă opresc ÅŸi plâng ÅŸi mai tare. Se opreÅŸte ÅŸi el din cântat, îmi pune o palmă pe obraz ÅŸi-mi vorbeÅŸte într-o franceză aproximativă: “Nu mai plânge, toate trec. Absolut toate. Va trece ÅŸi asta, crede-mă“. Mi-a dat un cd cu muzica interpretată de el, m-a întors cu spatele spre el, mi-a zis să plec ÅŸi să nu mă uit înapoi. AÅŸa am făcut. Era ucrainean, muzica era Aria lui Bach, practic eu ar fi trebuit să-i dau bani pentru cântecele sale. Eu am plecat mai bogată cu un gând, el a rămas.
* Mai 2015
O noapte tânără într-un cartier bucureÅŸtean. Ies să plimb gândurile, paÅŸii, nedumerirea, ochii necăjiÅ£i ÅŸi chiar speriaÅ£i. Mergând pe bulevard remarc că singurele magazine deschise la miezul nopÅ£ii erau… florăriile. Nu una, ci zece. Mă opresc la ultima dintre ele. Florarul, un bărbat de vreo 55 de ani, îmi oferă o Å£igară. ÃŽmi spune că pot sta să mă adăpostesc puÅ£in de noaptea adâncă. Mă întreabă la ce mă gândesc. Fumăm cu nedumeriri. La ce bun atâtea florării deschise în miez de noapte? Râde. “Doamnă, nimeni nu vă oferă flori?” “Nu prea”, spun. “Ei bine, bucureÅŸtenii oferă întruna”. ÃŽi răspund mirată că la miez de noapte niciun bărbat întreg la cap nu iese din casă pentru aÅŸa ceva. Decât dacă e pentru o soÅ£ie însăcinată care are subit chef de flori! Râde ÅŸi mai cu poftă: “Păi să vă explic. MulÅ£i bărbaÅ£i cumpără buchete la ora asta, ÅŸi chiar mai spre dimineaţă, când se întorc de la muncă sau … amantă. AlÅ£ii, rar, fac gesturi de acest gen pentru a-ÅŸi cuceri viitoarea iubită printr-un gest neaÅŸteptat. Åži apoi sunt îndrăgostiÅ£ii, cei care venind spre casă sau conducându-ÅŸi iubita, cumpără doar o singură floare”. După un timp, decid să plec. Vine după mine, cu un fir de frezie. Floarea mea preferată, frezia galbenă. ÃŽl întreb cum de a ÅŸtiut că este floarea mea, din zecile de flori pe care le avea. “Păi, nu ÅŸtiÅ£i încă? SunteÅ£i femeia-frezie…”. Nu ÅŸtiu cum îl cheamă.
* Iulie 2014
Am crezut mereu că marea este ceva minunat. Calmul ei sau valurile potolite ÅŸi zbuciumate cu măsură, ritmic, m-au fascinat întodeauna, până la a dori ca astfel să-mi fie cândva mormântul. Cine va fi vrând să se gândească la mine să vină doar să privească infinitul nedefinit. Deunăzi am văzut cu adevărat oceanul, valurile sale imposibil de stăpânit, înalte de doi metri ÅŸi atât de imprevizibile. Valurile care te iau pe sus, te răstoarnă, te lasă fără chiloÅ£i (pe bune, nu râdeÅ£i!), te îngenunchează sau te obligă să te cabrezi, te alungă ÅŸi te cheamă, te stăpânesc. Te obosesc ÅŸi te lasă mort, cu nisip în dinÅ£i, în inimă, în plete, în vene. Doar surferii reuÅŸesc să le stăpânească. Un salvamar mi-a strigat, când m-am dus prea în larg, că mă joc cu focul…
Ador oceanul, şi regret enorm că nu sunt căpitan de vas sau pilot de avion. Bărbat. Realizez subit că, asemenea oceanului, aş şti să iubesc o femeie. Dar nu ştiu să mă las iubită. Un bărbat-frezie căruia îi plac savarinele mi-a spus că nu se pune, că nu ştiu cum iubesc bărbaţii, femeie fiind. Nu-i aşa. Aş fi fost un bărbat minunat. Admiţând că într-un cuplu întotdeauna unul iubeşte şi celălalt se lasă iubit, prefer să iubesc decât să mă las iubită. Prefer oceanul, mării. Prefer orice pustiirii sufleteşti.
Pe Iulia o găsiți și aici.
Citiţi şi
De ce È™i-ar face cineva implant de păr – convingeri, pe bune!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
