Mă legăn în balansoarul din sufragerie, uitându-mă la televizor. De fapt, privesc neatentă ecranul, cu sonorul închis. Pe măsuță m-așteaptă cafeaua cu lapte, aceeași ca-n fiecare dimineață. Îmi las mintea să hoinărească, strecurându-se printre amintirile triste, așa cum am învățat-o cu greu s-o facă. Zâmbesc, pentru prima oară după atâta timp: uite că viața poate fi uneori și frumoasă, îți rezervă surprize când nu te mai aștepți.
Ca și acum câteva luni, pe la-nceputul verii, când mă dusesem să-mi văd părinții, în urbea natală. Atunci, ca să mai scăpăm de cicăleala lor interminabilă și să ne eliberăm nițel mintea de griji, am scos-o într-o după-amiază pe soră-mea în oraș. Deși nu mai stau acolo de peste patruzeci de ani, de orice colț de stradă mă leagă o amintire frumoasă, așa că-mi place să mă plimb și să-mi aduc aminte de clădiri, oameni, întâmplări. Plus că o bârfă scurtă despre ce s-a mai întâmplat prin orașelul de provincie, în care toată lumea cunoaște pe toată lumea, nu strică niciodată. Mergând noi așa, la braț, și sfătuindu-ne cum să ne descurcăm cu părinții noștri nonagenari, am auzit-o pe Maria spunând:
– Auzi, dragă, nu cumva pe strada asta stătea iubitul ăla al tău din liceu, Alexandru și nu mai știu cum?
– Care Alexandru? De Alexandru Vintilă zici? Ai dreptate, cred că pe-aici stăteau părinții lui. Dar n-a fost iubitul meu, exagerezi. Ne-am plimbat doar de câteva ori, la cofetărie, la un dans și cam atât. Nici măcar nu ne-am sărutat vreodată. Poate doar așa, prietenește, pe obraz… Știi că singurul bărbat din viața mea a fost Victor…
– Știu, dragă, știu, dar eu vorbesc despre ce s-a întâmplat înainte de Victor. Povestea cu Alexandru a fost în liceu, era amor mare între voi. Deși eram copil, tot mi-aduc aminte cum te piteai când primeai scrisorele pe ascuns…
Ca să vezi, avea dreptate Maria. Și uitasem de povestea asta. Așa e, fusese ceva între mine și Alexandru, chiar dacă nu ne spuseserăm vorbe mari de iubire și nici nu ne făcuserăm planuri de viitor. Eram elevi la același liceu, dar el, cu vreo doi ani mai mare ca mine, plecase la un moment dat în armată. Câteva luni îmi trimisese în fiecare săptămână câte-o scrisoare, așa cum promisese, iar eu îi răspundeam pe furiș, să nu mă prindă ai mei, care ziceau că încă sunt prea mică pentru asta. Treptat, epistolele îi deveniseră mai reci, apoi se răriseră, până încetaseră de tot. Când s-a întors în oraș, eu mă pregăteam să plec la facultate, în metropolă. Ne mai întâlniserăm o dată sau de două ori, dar magia dintre noi se risipise, parcă nici nu ne mai cunoșteam. Aflasem apoi, de-a lungul anilor, că se căsătorise, avea o nevastă și doi copii, care de-acum trebuia să fie mari, la casele lor. Știam că făcuse carieră în armată, probabil că între timp se și pensionase, la fel ca mine. Da, acum îmi aminteam de el…
Taman în momentul ăla, când începuse să m-apuce nostalgia, am simțit cotul soră-mii înfipt în șoldul meu stâng:
– Vorbești de lup și lupul la ușă! Ia uite cine-i acolo!
Pe trotuarul umbrit de tei înfloriți se oprise, privindu-ne uimit, un bărbat înalt, impunător. Un om la vreo șaizeci de ani, cu înfățișare plăcută, dar a cărui figură nu-mi spunea nimic, un necunoscut. S-a îndreptat spre noi cu brațele larg deschise, ca și cum ar fi vrut să ne îmbrățișeze:
– Ileana, Maria, fetelor, ce surpriză incredibilă! Surorile Constantinescu, nu-i așa? Mă mai țineți minte? Sunt Alexandru Vintilă, am fost colegi de liceu, prieteni! Doamne, ce bine-mi pare că vă văd!
Încurcată, i-am întins mâna și-am ridicat privirea, întâlnindu-i ochii albaștri, neschimbați. Da, el era, prietenul meu din adolescență, Alexandru. M-am clătinat ușor, sub valul brusc de emoție. Îl priveam pe bărbatul din fața mea, încercând să reconstitui ce fusese cândva. Nu, prea puțin a rămas, prea mult timp a trecut de-atunci. Și totuși… ochii lui albaștri îmi aminteau ceva, ceva care încerca să revină la suprafață. Am făcut câțiva pași împreună, bucuroși de revedere, ne-am povestit în câteva cuvinte viețile din ultimii patruzeci de ani. La despărțire, m-a întrebat zâmbind, ușor încurcat:
– Ileana, mi-ar face mare plăcere să mai stăm de vorbă. Ai vrea să-mi dai numărul tău de telefon? Știu că stai în București, dar când mai vii pe-aici, poate ne mai vedem…
– Sigur, Alexandre, i-am răspuns râzând, și mie mi-ar plăcea să mai stăm la taclale, avem multe de povestit după atâția ani. Uită-te și tu, ne-am despărțit tineri și ne revedem bătrâni!
Am plecat spre casă, iar Alexandru a rămas în urmă, făcându-ne cu mâna.
Îmi plăcuse reîntâlnirea asta, chiar aveam nevoie de-o întâmplare care să mă scoată din rutină. Pe drumul spre București, m-am gândit la noi, la relația noastră platonică și nevinovată, cu totul diferită de ceea ce trăiesc tinerii de azi. Da, mi-a făcut bine să mă simt iar tânără și cu poftă de viață… Întoarsă acasă, am revenit la viața obișnuită, cu nepotul, cu prietenii, cu treburile. În primele zile i-am așteptat telefonul, promisese c-o să mă sune și pe vremuri știu că se ținea de promisiuni. Pe urmă, timpul s-a scurs și mi l-am scos din minte, lăsându-l să se estompeze în uitare.
Săptămâna trecută vorbeam cu soră-mea despre ai noștri, care, pe măsură ce îmbătrânesc, devin din ce în ce mai dificili și pretențioși. La un moment dat, mi-am amintit de întâlnirea de-acum trei luni:
– Maria, tu știi că Alexandru, fostul meu iubit, cum îi zici tu, nu m-a sunat nici până azi? Cam neserios din partea lui, mai ales după ce-a insistat să-i dau numărul meu!
– Dragă, nu ți-am mai spus, ca să nu te superi, dar să știi că nu-i vina lui că nu te-a sunat.
– Nu mi-ai spus ce? Hai că mă și sperii acuma! A pățit ceva?
– Nu, n-a pățit nimic, stai liniștită. Doar că, la câteva zile după ce ne-am întâlnit, tata, care ieșise să ia pâine (deși știi bine de câte ori l-am rugat să nu mai iasă singur din casă, la cei 94 de ani ai lui) a dat nas în nas cu Alexandru în fața blocului. Se cunosc bine, de când erați voi în liceu, plus că taică-su a fost coleg cu tata, la primărie și s-au mai văzut pe-acolo. S-au salutat politicos, l-a întrebat pe tata ce mai face, cum mai stă cu sănătatea și pe urmă i-a cerut numărul tău, că vrea neapărat să ia legătura cu tine. Tata nu știe numere de telefon pe dinafară, așa că l-a rugat să sune la ei pe fix mai târziu, să i-l dea din agendă. Toate bune și frumoase, s-a întors tata acasă și s-a apucat să-i povestească mamei de Alexandru. Peste un sfert de oră, la telefon a răspuns ea și-a avut cu prietenul tău o convorbire halucinantă:
– Ascultă, domnule Vintilă, dumneata n-ai pic de rușine?
– Cum? Ce vreți să spuneți? Nu înțeleg!
– Păi dumneata nu știi că fata mea e de cinci ani văduvă? Cum îți permiți să-i ceri numărul de telefon? Ea e femeie serioasă, chiar dacă nu mai poartă doliu după soțul ei, deși i-am zis c-așa ar trebui să facă, dar nu m-a ascultat. Ileana e femeie la locul ei, respectabilă. Crezi c-o interesează pe ea, la vârsta ei, ofertele dumitale indecente?
– Vai de mine, doamna Constantinescu? Ce oferte? Voiam doar să vorbesc cu ea, ca-ntre prieteni, doar ne cunoaștem de-atâția ani!
– Ce prieteni, domnule, ce prieteni? Crezi că eu nu-mi dau seama ce pune la cale mintea dumitale murdară? Îți închipui că dacă am 92 de ani nu mai știu cum gândesc bărbații? Să-ți fie rușine, că ești bărbat însurat!
Și zdrang, i-a trântit telefonul.
– Cum adică i-a trânit telefonul? Tu vorbești serios? I-a spus mama așa ceva lui Alexandru? Începusem să ridic tonul, vocea mi se gâtuise de nervi.
– Da, sor-meo, dar nu țipa la mine, că nu-i vina mea. Așa i-a spus. Mie mi-a povestit pe-ascuns tata, care s-a speriat și el de ce-a ieșit din toată tărășenia. Că cică mama a trântit și-a bombănit prin casă vreo două zile după aia. Voia să te sune și pe tine să te muștruluiască, dar a convins-o tata că n-ai nicio vină și s-a răzgândit. Nu ți-am povestit pân-acum, că-mi închipuiam c-o să te superi.
– Să mă supăr, zici? N-am pățit în viața mea așa rușine. Îți dai seama cum s-a simțit omul ăla? Să fie acuzat și bălăcărit în halul ăsta? Părinții ăștia ai noștri chiar nu pot să înțeleagă că nu mai suntem copii? Hai că vorbim mai târziu, mă duc să iau un extraveral, că mi s-a făcut rău.
Am luat pastila, simțeam că mă sufoc, de ciudă, de supărare, de umilință. Sunt părinții mei, îi iubesc, dar mă tratează de parc-aș avea doisprezece ani, nu-și dau seama că sunt bunică și-am ieșit la pensie. Iar ei vor să-mi dicteze cum să-mi trăiesc viața chiar și la vârsta asta.
După ce m-am mai liniștit, m-am gândit ce-aș putea face să-mi spăl obrazul în fața lui Alexandru. Am dat telefoane peste telefoane, pe la prieteni și cunoscuți și până la urmă am reușit să fac rost de numărul lui. L-am sunat și mi-am cerut scuze pentru episodul nefericit cu ai mei. I-am explicat că nu știusem nimic și că-mi părea rău de toată întâmplarea, dar că e vorba de niște bătrâni, cu idei preconcepute. Mi-a spus că la început fusese surprins și iritat, dar își dăduse seama că oamenii de vârsta lor au tot felul de ciudățenii și trebuie luați așa cum sunt. Regretase doar că nu reușise să-mi afle numărul, pe care-l pierduse după întâlnirea din vară. Chiar se gândea c-o să-l cred neserios că nu m-a sunat de-atâta timp, deși promisese.
Mă legăn în continuare în balansoar și iau o gură de cafea, zâmbind. Ah, ce bună e, dulce, cu mult lapte, cum îmi place mie. Bine totuși că lucrurile s-au lămurit între noi. Am stat și ieri de vorbă cu el aproape o oră, povestind vrute și nevrute. M-a mai sunat de trei ori de-atunci și de fiecare dată am vorbit până mi-a amorțit mâna pe telefon. Dar cât e ceasul? Se-apropie de prânz? Să dau repede de mâncare pisicii, precis mă sună iar Alexandru! Că mi-a promis și el se ține mereu de cuvânt…
Pe Smaranda o găsiţi cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Comunicarea în cuplu este cheia unei relații sănătoase
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
