-Erosul se erodează oricum, trădătorul naibii! Nu puteai să aștepți?
El își înălță sprâncenele uimit de reacția ei oarecum violentă și neașteptată.
-Trădător? Nu. Doar am ieșit din joc. Accepți sau nu, draga mea. Mi-e indiferent.
Ea îi acceptă răspunsul, știind că nu-i era, dar nu spuse nimic. Fiul Risipitor își ridică mâna să-i mângâie obrazul deconcertat, ca sa o simtă, ca să o aline, nici el nu știa prea bine, dar ea nu-i acceptă alintul și-și înfipse pe neașteptate dinții în palma lui. Prima lui reacție fu să riposteze în același mod – ar fi putut să o imobilizeze cu ușurință, dar își înăbuși primul instinctul. Așa că… îl urmă pe al doilea. Îi prinse părul trăgând-o de coadă și o sărută. Luată prin surprindere, ea își înălță brațele să-l respingă, mișcarea transformându-i-se într-una de acceptare și atragere spre sine, pe măsură ce sărutul lui se intensifica. Risca să fie prinsă în mrejele lui, știa al dracului de bine să sărute, și închise ochii, ezitând între a riposta și a se lăsa condusă de plăcere – ar fi putut să și-o permită, în fond, era prima oară – așa că oftă adânc, lăsându-se purtată în abis. Cel puțin, el așa crezu. Dar ea își deschise deodată ochii și-i prinse buza de jos cu dinții, strângând până dincolo de limita durerii.
El se deprinse cu un gest brutal, împingând-o spre canapeaua verde.
-Fir-ai a naibii de afurisită… murmură, căutându-și batista, căci sângera.
Ea îl privea satisfăcută, așezându-se comod pe canapea, în timp ce el se duse la baie. „Joc, zici? Eu l-am inițiat, eu îl termin!” Își acoperi tacticoasă genunchii cu rochia gri, nu voia să pară doritoare, nici indiferentă, doar neutră. Putea să fie Elveția în amor. Dacă era amor. Sau simulacru. Pfff… ajunsese, totuși, prea departe.
-Ce cauți aici, de fapt? o întrebă el când se întoarse de la baie.
Cumva, atitudinea lui se transformase. Era sfidător acum. Ok, putea să se decurce și cu asta. Cu cât ridica ștacheta mai mult, cu atât mai bine. Zâmbetul de felină flutură lin din aripi, îi zbură din minte și i se așeză lin pe buze.
-Eram curioasă. Atât.
Se uită în sus la el când veni spre ea, așezându-se în patru labe pe canapea și, înaintând până o acoperi, forțând-o să se întindă pe spate. O făcu cuminte, își studia reacțiile, fiind atentă și la ale lui și rumegând încrâncenată situația. De ce nu putea să se relaxeze? Ideea că jocul continua, nu-i ieșea din minte. Încercă să se întoarcă pe o parte, să i se strecoare pe sub mâini, dar el îi bară calea, prinzându-i ambele brațe de încheieturi, așa că se potoli. Nu era pregătită pentru vreo urmare siropoasă, ea era Elveția, remember? El se aplecă alene și-i atinse obrazul cu răsuflarea caldă, fără să alunece spre buze. Oricum, ea și le ținea strânse, era încordată ca o pisică și aștepta doar o portiță să iasă din etapa aceea a jocului care nu-i era familiară și să arunce și o zgârietură-două, dacă se putea. Își menținu ochii deschiși, respirația îi era acum încordată, el se lipise de ea și-i simțea bătăile inimii. Atât, nu îndrăznea să simtă și altceva, jocul trebuia să urmeze regulile ei, nu ale lui. Încercă să se detașeze, remarcând că, din cauza poziției, lui îi tremurau ușor mâinile și, deodată, ridicolul situației o copleși atât de tare, că începu să râdă. Mai întâi chicoti, apoi, când îi văzu fața deconcertată, izbucni într-un hohot de râs nestăvilit și în rafale, la care el nu se aștepta. Fu nevoit să o elibereze, nebuna nu se potolea, râdea ca apucata, îndreptându-se și reluându-și poziția așezată turcește pe canapea. Când își reveni, el era întins alături, cu mâinile sub cap, fără vreun zâmbet pe buzele frumoase –observase asta într-o doară, nu vă închipuiți că o interesa un asemenea amănunt – și așteptând răbdător să depășească momentul.
-Ce facem acum?
Inițial voise să-și gândească întrebarea, dar i se materializase pe buze înainte s-o oprească.
-Culegem rezultatele și le analizăm.
Nu-i plăcu răspunsul lui detașat, așa că se pisici spre el și-i zâmbi cu o îndrăzneală pe care nu o simțea:
-Credeam că o să profiți că suntem singuri, între patru ochi și că o să încerci să…
Se opri brusc. O privea cu ochii întunecați, ușor încruntat și ea citi în ei că era timpul să se oprească. Ceea ce și făcu. N-avea rost. Venise degeaba. Era ușor ispitită să-și îndemne mica Elveție să iasă din neutralitate, dar n-ar fi făcut ea primul pas, ferit-a Sfântul!, oricât de bună jucătoare era. Așa că se rostogoli din pat, se aplecă să-și pună sandalele și… să plece.
Când se ridică, se trezi cu el în față.
-Ce faci, iubito? Te-am lăsat să pleci?
Îi prinse mâinile din nou, de astă dată blând –mai avea și alte părți ale corpului, nu putea să le prindă și pe acelea? se întrebă ea înciudată, deși nu-i displăcea nici atingerea aceea repetată. Elveția din ea tresări, pregătindu-se să treacă în sfârșit, de o altă parte a taberei – și ea i se uită în ochi întrebătoare. Nu spuseră nimic. Își încrucișară privirile și, în sfârșit, jocul încetă. Cel puțin, din partea ei. Fiecare încerca să realizeze ce gândea celălalt, priviți detașat, păreau doi tineri uniți într-un cuplu bine sudat, ale cărui vibrații răsunau și își împleteau undele într-un joc al sorții. Adevărul era, totuși, altul. Erau de fapt doi necunoscuți așezați față în față de prima întâlnire, ce știau unul despre celălalt erau, de fapt, informații aruncate pe căi obscure, virtuale, întortocheate și pline de secrete, lucruri răstălmăcite și sâmburi de adevăr. Erau parteneri de joc.
Ea rupse tăcerea și legătura vizuală, oftă adânc, își retrase mâinile dintr-ale lui –asta a fost greu, tare îi plăcea acolo, dar n-ar fi recunoscut-o nici în ruptul capului – își netezi rochia, făcu câțiva pași spre ușă, înșfăcându-și geanta roșie din cuier și se grăbi să iasă.
Fiul Risipitor nu făcu niciun gest să o rețină, se mulțumi doar să o întrebe amuzat:
-Pe când, nebuno?
Ea îl privi serioasă peste umăr – poziția aceea o avantaja, se vedea frumos profilul – și-i aruncă în treacăt:
-Next level. Virtual.
Apoi dispăru în ziua care se termina, luând cu ea lumina pe care el o resimțise pe tot parcursul vizitei.
Guest post by Arestatul fără umbră
Și tu poți scrie pe Catchy! ?
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Portret de țară în pragul tulburelului
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
