Ştiu că e Halloween-ul (mie îmi place sărbătoarea asta, nu mă mândresc neapărat cu faptul că sunt ataşată valorilor patriotice, merge şi câte un americănism din când în când), dar eu tocmai am vizionat Blue Valentine. Un film din anul 2010 în care Ryan Gosling primeşte replica valoroasă a actriţei Michelle Williams şi care vorbeşte despre relaţii nasoale, asta ca să nu mă apuc să povestesc, deşi tentaţia e mare.
Vorbeşte despre relaţii în care nu intri cu inima deschisă, care adăpostesc un secret sau un lucru peste care, deşi vrei şi încerci şi te baţi cu tine însuţi, nu poţi trece. Despre relaţii care te distrug şi te mănâncă pe dinăuntru zi de zi. Despre relaţii din care răzbat vinovăţia – mai mult sau mai puţin reală -, moartea iubirii, lupta în van cu pereţii livingului tău în numele ataşamentului şi al obişnuinţei. Este un film despre degradare sufletească, dar nu numai, şi despre drumuri separate bine mascate sub aparenţa drumului comun.
Pe mine mă dor relaţiile acestea, nu atât când le văd în filme, ci mai ales când dau nas în nas cu ele în jurul meu. Nu mă dor pentru că le-aş lua personal, ci pentru că încerc să ghicesc câte persoane pe care le cunosc şi le întâlnesc în fiecare zi ar putea fi altcumva dacă nu ar locui în aceste relaţii, asemănătoare celei dintre Gosling şi Williams în film. Când fiecare moment e o povară, când fiecare încercare de comunicare se termină în eşec şi nervi, când fiecare tentativă de reapropiere se încheie fie cu o respingere vehementă, fie cu un semiviol. La modul figurat sau nu.
Înstrăinarea este o gripă. Aduce frig la nivelul epidermei, noaptea mai ales, dar şi pe interior, acolo unde focurile ajung mai greu şi, de la o anumită vârstă încolo, mai selectiv. Părerea mea este că împotriva ei nu poţi lupta, căci lupta e inegală. Înstrăinarea se instalează mai ales atunci când ţi se pare că nu vrei s-o laşi să se instaleze. E înşelătoare, te face să vezi lucruri „pentru totdeauna”, iar în acest timp sapă, lărgindu-ţi groapa plină cu obiecte familiare şi prăfuite, cum ar fi rutina, falsa siguranţă şi transformarea iubirii în cu totul şi cu totul alt balaur, unul mai mic, mai neatrăgător, dar mai veninos.
Dacă mi-a plăcut Blue Valentine? Da, mi-a plăcut, în ciuda atmosferei de jale, regret, nor cenuşiu. E despre venele şi legăturile netăiate la timp, despre abţinere, despre alegeri. Despre mulţumirea minimă de la un moment dat care, peste timp, se preschimbă în intoleranţă, silă. Care aduce întrebarea „Oare ce caut eu aici?”
Uneori strădaniile sunt preţioase ca exemplu, ca exerciţiu social, dar nu merită efortul. Circulă pe Internet o zicală care spunea că părinţii şi bunicii noştri încercau din toate puterile să-şi repare căsniciile stricate, rupte, franjurite sau fărămiţate, spre deosebire de noi, care suntem generaţiile ce preferă să-şi inventeze, repede de tot chiar, o relaţie nouă, în caz de catastrofă.
Nu ştiu la ce sunt bune lucrurile stricate şi cârpite. Dar sunt aproape sigură că se vor strica din nou, mai devreme sau mai târziu, căci aracetul, cuiele sau acul cu aţă nu mai sunt la modă. Omul nu e monogam, în ciuda eforturilor biblice de a înrădăcina această idee în căpăţânile drept-credincioşilor. De ce nu îl luăm aşa cum e şi nu încetăm a mai căuta vindecare pentru ceva ce nu este, de fapt, o boală, ci doar o consecinţă a vremurilor de dintotdeauna şi a cărnii?
Citiţi şi
Reflexul urărilor de bine în epoca înstrăinării
De ce ești într-o „situație”, nu într-o relație?
29 septembrie ora 12:58 – Lună Plină în Berbec (horoscop)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
