Circulă pe net poze din vremurile în care bărbatul stătea jos şi femeia nu îndrăznea să şadă în prezenţa lui. Când „bărbatul era bărbat şi femeia era femeie” şi nimeni nu îndrăznea să mişte în front.
Acele vremuri de aur ale poporului român sunt amintite ca fiind „vremea cand ţăranii români aveau mândrie, curăţenie sufletească şi – cel mai important – frică de Dumnezeu!”.
Iar dacă stai să te gândeşti bine, în definiţia unui om bun e trecută aproape liturgic această frică de Dumnezeu.
Frica e un instrument teribil de puternic pentru control. Oricine ştie. E braţul lung al legii şi al statului care te poate ajunge. Iar această viziune e suficientă pentru a te opri de la micile şi comodele abateri. Ideal, până când începi să vezi beneficiile respectării acelor reguli şi nu doar conotaţiile negative sunt de natură să te împiedice să le încalci, ci, pur şi simplu, conştiinţa personală. Faptul că vezi că respectarea respectivelor reguli e benefică şi condiţionarea pozitivă e cea predominantă.
Însă în relaţia cu Dumnezeu lucrurile nu-s nici pe departe la fel de simple precum în relaţiile umane. Iar acestea sunt la fel de departe de conceptul de simplu precum Pământul de Alpha Centauri.
Dar relaţia dintre El şi noi nu e directă, ci e mediată permanent de oameni. Deşi li s-a dat rang de „păstori”, sunt la fel ca şi turma, acelaşi ADN, aceleaşi condiţii de educaţie generale, aceleaşi experienţe generice din care să înveţe. Şi, exact ca şi celor pe care îi conduc din punct de vedere spiritual, li se aplică sintagma veche de când lumea „puterea corupe”. Şi ce poate fi mai de ajutor pentru conducerea „turmei” decât să decretezi că Puterile de Sus au hotărât că asta-i bună, aia-i rea, să alegi ceea ce păstorii au decis că e păcat, e cale sigură să pici în dizgraţia Stăpânului, şi să aminteşti permanent ce consecinţe nefaste are orice încălcare a regulilor.
Degeaba veni acum vreo 2000 de ani Mântuitorul să spună că Dumnezeu e Iubirea, casta preoţească, chiar dacă a renunţat la componenta ereditară obligatorie, nu a renunţat la biciul numit frică. Pe care l-a folosit până când turmei i s-a întipărit că frica de Dumnezeu e una dintre virtuţile de căpătâi în drumul spre Raiul la care tinde fiecare.
Nu contează că Y îşi bate copilul şi nevasta după ce se îmbată, el e gospodar cu frică de Dumnezeu, deci demn să fie numit stâlp al societăţii. Nu contează că șapte hăndrălăi violează o fată, ei sunt fii de oameni gospodari şi cu frică de Dumnezeu, deci nu merită cinci ani pentru „sex surpriză”. Nu contează că X e o ţaţă perfectă, cu o mentalitate agresivă, ea e o femeie cu frică de Dumnezeu, care posteşte şi respectă rânduielile, deci e demnă de a fi respectată.
Nu contează defectele personale şi atitudinea. Tot ceea ce contează e frica de Dumnezeu.
Dar, pentru numele lui Dumnezeu, dacă Fiul Său însuşi ne-a spus că El e Iubire, de ce e o virtute atât de mare să te temi de Iubire?
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
