Impresionismul şi Post-impresionismul au devenit sinonime cu modernitatea artistică şi cu subminarea standardelor academice. Se spune că impresionismul însemna respingerea principiilor promovate de Şcoala de arte frumoase (École des Beaux–Arts), la care aderau “judecătorii oficiali” ai Salonului. Ideea că Manet şi impresioniştii au folosit tehnici artistice subversive a fost trasată şi mai puternic subliniată de la Zola încoace, tocmai pentru a separa ceea ce ţinea de tradiţie de noua artă. Nu numai că impresioniştii expuneau frecvent în cadrul Salonului organizat de Societatea Artiştilor Francezi – Manet şi îndeosebi Renoir au căutat toată viaţa să fie aprobaţi de membrii Şcolii – dar erau şi influenţaţi, cot la cot cu artiştii acceptaţi oficial, de renascentişti şi de maeştrii Romantismului şi ai Realismului: Delacroix, Corot şi Coubert.
Nu încape totuşi îndoială că Manet şi impresioniştii s-au opus câtorva reguli din ceea ce era numit „Le système des Beaux-Arts”. Acesta avea rolul de îndrumar care cuprindea cerinţele Academiei, predate la École des Beaux Arts. Care erau aceste principii şi reguli?
1. Exista o ierarhie a genurilor care cuprindea, în ordinea descrescătoare a importanţei, picturile istorice, temele religioase, portretele şi natura moartă. Principiile erau însă, aşa cum se întâmplă deseori, diferite de ceea ce îşi dorea publicul să vadă şi de ceea ce se întâmpla în practică. Chiar şi în timpul secolului al XVIII-lea, când tablourile cu natură moartă ale lui Chardin erau extrem de populare şi de lăudate de filosofi, printre care şi Diderot, ierarhia genurilor instituită în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea era pusă la îndoială. În secolul al XIX-lea, odată cu creşterea popularităţii realismului şi a reprezentărilor subiectelor desprinse din viaţa de zi cu zi, ordinea s-a alterat şi mai mult. Cu toate că unii artişti, precum Cabanel sau Bouguereau, au continuat să îi urmeze regulile, majoritatea nu o mai făceau. Şi, aşa cum declara Théophile Gautier la Salonul care s-a ţinut în 1846, „sunt puţine subiecte religioase şi cu mult mai puţine bătălii, aşa că picturile istorice vor dispărea cu timpul… Viitorul se pare că va aduce cu sine proslăvirea omului şi a frumuseţilor naturii”.
2. Desenul era mai important decât culoarea. Motivaţia din spatele acestei reguli era aceea că desenarea unor forme era considerată mai dificilă şi mai abstractă pentru că nu exista deja în natură. Se presupunea aşadar că e nevoie de o doză mai mare de talent pentru a transpune forme prin desenarea contururilor decât pentru a picta, copiind practic culorile naturii.
3. Desenele după modele umane trebuiau făcute în conformitate cu detaliile anatomice, dar nu era neapărată nevoie să copieze realitatea întocmai. Dimpotrivă, încă din secolul al XVII-lea, Neoclasicismul a perpetuat ceea ce se numea la belle nature, cu alte cuvinte îmbunătăţirea în pictură a formei naturale a corpului şi transformarea ei într-una mai elegantă şi mai aproape de perfecţiune decât cea reală.
4. Picturile trebuiau să fie realizate în studiouri, nu în aer liber, pentru că astfel puteau fi controlate sursa şi intensitatea luminii şi întregul ansamblu estetic necesar artistului.
5. Picturile trebuiau elaborate în detaliu, executate meticulos şi, mai presus de toate, cu un aspect finisat şi bine lucrat.
6. Linia directoare din spatele Sistemului era verosimilitatea: prin intermediul umbrelor, al reprezentării spaţiale, al efectului sfumato şi al perspectivei într-un punct erau transpuse în pictură şi desen obiecte tridimensionale asemănătoare celor reale.
Cea mai importantă contribuţie a impresioniştilor la istoria artei nu se dorea a fi aceea de a schimba întru totul pictura şi rolul ei de a reprezenta realitatea pe baza standardelor verosimilităţii dominante încă din timpul Renaşterii, cât de a face exact opusul: alterarea a ceea ce ochiul trebuia să vadă şi a viziunii însăşi. Încălcarea regulilor Şcolii nu reprezenta o revoluţie în sensul batjocoririi principiilor şi scopurilor sale, ci una desăvârşită, în sensul schimbării metodei de a atinge respectivele scopuri. Impresioniştii considerau că decorul potrivit observării şi reprezentării naturii erau spaţiile deschise, motiv pentru care creaţiile lor erau denumite picturi en plein air – în aer liber, jocurile de lumini şi umbre erau autentice, intense şi de efect, spre deosebire de cele artificiale şi slabe din studio.
Mai mult decât atât, studenţii la Arte transpuneau tridimensionalitatea formelor prin mijloace subtile de redare a umbrei, perfectate de maeştrii Renaşterii. Impresioniştii, pe de altă parte, transmiteau ideea celor trei dimensiuni ale obiectelor prin intermediul unor contraste puternice, care se făceau mai bine remarcate în lumina puternică a soarelui. Căutând să captureze vizual jocul luminilor şi umbrelor, precum şi transformările prin care treceau obiectele în diverse momente ale zilei, impresioniştii utilizau o tehnică prin care tablourile păreau nefinistate şi executate în grabă, spre deosebire de formele rotunjite, atrăgătoare şi şlefuite, precum şi de umbrele subtile impuse de sistemul Şcolii. De asemenea, obiectele pictate de Manet şi impresionişti erau reprezentate în unghiuri neobişnuite şi câteodată ireale, cu totul altfel decât în cazul celor pictate în maniera clasică. Iar această trunchiere a perspectivelor şi a subiectelor, atât de evidentă în tablourile lui Renoir şi ale lui Degas, are parcă rolul de a confirma limitările câmpului vizual şi ale puterii umane de reprezentare.
Citiţi şi
Culoarea banilor sau Urâțenia Frumuseții – Helena Rubinstein și alții
Cele mai frumoase 10 tablouri despre dragoste
“E plină lumea de ducese, dar Chanel e doar una!”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
