Cutumele religoase de la sat legate de înmormântare mi se par a fi izvoare inepuizabile de născociri penibile, amuzante și lipsite de rost. Apoi, organizarea unei astfel de procesiuni mi se pare colectivă. Că vrei, că nu vrei, îți vin toate rubedeniile până la gradul 14 și se implică activ în tot și toate.
Altfel, cum să nu mi se pară amuzant faptul că în tabloul unor oameni răvășiți de durere, totul pe un fond negru și un sicriu, se aude cotcodăcind o găină agitată, iar cineva întreabă: „stați, da’ găina unde e, să dea cineva găina peste groapă”. Apoi, într-o rumoare inexplicabilă, auzi: „văleu, da’ găina să n-o uitați”. Mă bușește necontrolat râsul și-mi spun în gând: What the fuck, care găină, a cui, ce să mai facă tata cu o găină? Așa aflu că se obișnuiește ca văduva să treacă grațiosă pe partea dreaptă a gropii și să înmâneze, peste groapă, ca un trofeu, găina, unui nevoiaș. Rămân ca proasta, cu un ochi la găină și cu celălalt la grimasa mamei care dezaprobă radical schema cu găina.
În drum spre cimitir se fac 12 opriri. Nimic de comentat. Se citesc 12 Evanghelii. Doar că, la fiecare oprire, femeia care a primit sarcina să facă lucrul acesta se contorsionează abil și reușește să strecoare sub mașina mortuară un pachet care este musai să aibă o cană, o farfurie și un prosop. Pachetul rămâne sub mașină atât cât se citește Sfânta Evanghelie, apoi, mașina o ia din loc, dar cortegiul mortuar așteaptă câteva momente pentru că toată lumea știe de existența acelui pachet și de faptul că femeia care l-a pus acolo are nevoie de timp să-l și ridice. Uite că eu nu știu de existența pachetului, am același start cu mașina și, neîndemânatică, mă împiedic de pachet. Mă aplec să-l ridic și, într-o fracțiunea de secundă, femeia năucită de imprudența comisă, mi-l smulge precum un vultur înfometat. Îmi șoptește la ureche că nu am voie să pun mîna pe pachet. Da’ nici eu nu întreb de ce și mergem mai departe…
Voi știți că la Moldova, în drum spre cimitir, se practică, la propriu, aruncatul cu monede? Ca la nunțile lăutarilor, cu singura diferență că ăia au bancnote. La fiecare oprire de citire a Evangheliei, un bărbat aruncă în spatele lui doi trei pumni de monede. Mă rog, în funcție de cât sunt de înstăriți sau de reputația decedatului, cred. Nu știu la ce folosește acest circ. Ce mi se pare amuzant este faptul că sătenii cunosc, firește, acest obicei, prin urmare, au oarecum un reflex discret de autoapărare atunci cînd știu că există riscul să le nimerească o monedă fix între ochi. Și mai amuzant este să-i privești pe cei care nu au habar că urmează o ploicică de monede și se trezesc loviți din senin.
Pe perioada celor trei zile de priveghi, oglinzile din case sunt acoperite. Prin urmare, chiar dacă arăți ca dracu, să nu te împingă păcatul să arunci o privire în oglindă. Aduce ghinion. Dacă o pisicuță blândă se plimbă agale și complet dezinteresată prin curtea casei, e semn rău, plus că se mobilizează câțiva bărbați într-o amplă acțiune de prindere a mâței. Ah, tot în cele trei zile de priveghi nu ai voie să faci baie. Dacă o faci, o faci pe barba ta, pe păcatele tale.
La țară, opulența are locul și rostul ei. Cu cât statutul răposatului a fost la loc de cinste în obștea sătească, cu atât plusezi ca prostu’ porțiile de mâncare. Altminteri, te faci de râs, ochii lumii vor privi cu dezgust faptul că intenționezi să te limitezi la o masă discretă oferită unor nevoiași. Nu, tati, festin culinar cu 200 de persoane, că doar a fost învățător.
Și tehnologia are rostul ei la o înmormântare la țară. După fiecare oprire de Evanghelie, la biserica din deal cineva trebuie să tragă o singură bătaie de clopot. Clopotarul n-are și veleități de clarvăzător. Prin urmare, este cam greu să se producă sincronizarea între bătaia clopotului și terminarea Evangheliei. Așa se face că mi-a fost dat să văd și să aud o femeie care părea mai degrabă infiltrată în grup, cu telefonul lipit de batic, spunând: „hai, trage-l”.
Iar dacă vreo babă neinvitată bocește de zor în casa ta, fapt ce te enervează teribil și încerci elegant să o inviți afară, aceasta îți va replica senin, cu zâmbetul pe buze: „păi, așa e bine, să plângi la mort, fata mea.”
Mereu în spun în gând: sigur aș fi râs strașnic cu tata.
Guestpost by Didona Goanță
Citiţi şi
Despre unele obiceiuri ale fetelor din Transilvania
Ce pățeau dragele bete pe vremea dacilor
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
