Astăzi mi-am lipit papucii cu scotch. Uite așa, s-a dezlipit talpa până la jumătate și, pentru că nu aveam niciun lipici în casă, am înfășurat o modrojeală maronie de scotch și-am fugit afară în zăpadă, la derdeluș. E 5 dimineața la mine și nu pot dormi, deși mâine de la 9 lucrez. Mă ține trează întrebarea: „Ce faci cu inima? Ce faci când ți se dezlipește talpa inimii și se cască o limbă de nu mai poți păși fără să te împiedici sau să mergi scălâmb? Ce-i de făcut și cum?”
Cred că merge s-o oblojești iute c-o bucată de scotch. O încingi cât s-o aduni la un loc, rupi banda cu dinții și, pentru o urgență, reziști. Poate pentru cineva drag, poate în fața copilului, poate într-un moment însemnat. Dar pregătește-te să nu țină mult și nicidecum la drum lung. Nu cumva să te minți.
E 5 dimineața și eu mă gândesc că mi-ar plăcea ca, așa cum există un cizmar, să existe un inimar. Să-i aduci inima într-o sacoșă și să-ți poți lua de-o grijă, căci știe el cum să curețe suprafețele, cum să le șmirgheluiască, ce lipici să folosească, în ce cantitate. Să-l pună pe buline sau în șirag pe margini, să aplice presiunea perfectă o vreme destulă cât talpa inimii să se lipească precis, la loc. Poate s-o și coasă dacă e nevoie. Să-ți dăruiască inima înapoi nu ca nouă, căci nu se mai poate, dar reparată cu dibăcie, poate chiar mai trainică decât înainte.
Un inimar…
Nu știu cum ar funcționa. Ce știu sigur, pe pielea mea, este că scotch-ul la inimă nu merge, nu pentru mult timp. Și mai știu oameni care nu-și fac timp niciodată să-și repare inima. Merg cu ea așa, cu o pășitură sașie, încovoiată, care devine în timp încâlcită și dureroasă, de zici că la fiecare pas calcă pe câte-o piesă Lego.
Uneori se împiedică și cad. Uneori calcă în bălți și pe cărări pietruite. Uneori e vară, uneori e frig. Uneori e vale, uneori e deal. Ba chiar munte. Le e din rău în mai rău. Sunt mai osteniți decât trebuie. Merg cu inima așa lălâie, până nu mai au ce repara. Merg așa cum pot, pâș-pâș.
Merg până învață un nou mers, deși târâit, ei îl numesc mers și învață să li se pară normal. Devine normal, (noi, oamenii, suntem buni la asta) așa chin cum e. Uită că știau să danseze cândva. Uită că înainte mergeau fără să-și simtă picioarele, fără ca fiecare pas să cântărească povarnic. Acum drumul trece altfel. Spinos, mizerabil și aspru. Niciun scotch din lume nu i-ar mai putea ajuta.
Știu oameni care merg așa până rămân desculți. Desculți de inimă. De nu-i mai poate ajuta niciun inimar din lume, dacă ei ar exista. Darămite să se mai ajute ei singuri.
E 5 dimineața și eu îmi răspund că, de bună seamă, să lipești o inimă e o artă. Trebuie făcută cu măiestrie. Și, spre deosebire de cizmarul fără cizme, inimarul, dacă ar exista, trebuie că are inimă. Căci ăsta ar fi secretul meșteșugului lui.
E 5 dimineața și-mi dau seama că există inimari. Sunt oamenii care ne iubesc. Trebuie doar să-i lăsăm să ne ajute să ne reparăm inima.
Cam atât.
Poate încă ceva… E 5 dimineața și eu mă gândesc că tare mult îmi iubesc inimarii!
Pe Laura o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Despre bărbați, cu luciditate: ce a mai rămas din promisiunea unei relații
Îi zici destin, o faci. Și apoi?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
