Genul programului: smile, it’s a snapshot of life. And guess what ? You are in the picture.☺
De damblagit încă nu mi s-a întâmplat, dar spre marea mea uimire, am comis-o rușinos de decent. M-a luat de mână un domnu’ profesor universitar și m-a dus în “club”. Nuu ! Nu plâng vreo inocență pierdută la sânul pitic al derbedeului deșănțat care am fost o viață și promit că voi mai fi până se va termina porția mea de tort…
Nu mai am ce pierde (teoretic). Iar dacă, ipotetic, am pierdut ceva, atunci garantat dus a fost și în consecință, de aici încolo, mi se pot (teoretic) întâmpla numai și numai lucruri bune.
La fel ca și mai ieri când, în mintea mea obosită, neadaptată intrigii narative, “grozăvia clubului” era asemănătoare cu cele 50 de alea-alea ale lui Grey…
N’am vrut, dom’le, să’mi calce picerele pe-acolo și punct. “Mă destrăbălez unde vrea mușchii mei, dar io, golan de meserie, nu am ce căuta în +club+”, așa-mi recitam mantric.
Şi uite că totuși… inima’mi slabă s-a lăsat coruptă de curiozitate…
Intrăm noi, frăție, în locanta dintr’un oraș (nu o denumesc spre a nu-i face publicitate neloială și negativă) și mă pleznește în retină un comitet de primire de parcă erau frățiorii mai mici ai cocalarilor făcători de lege de la mine, din republica Floreasca, din vremea junimii personale.
Oameni drepți, din categoria celor care-ți transmit din priviri că ești un jeg doar pentru că arăți prea decent și mai ai și naivitatea să vii să-ți cheltui banii în locul de pierzanie gestionat de patronul lor.
După ce am purces indoor, am fost întâmpinați de o “piaristă” bronzată prematur la solar cu un rânjet înțepenit peste niște botox ultrarujat ceva gen carminaburana. Nu mă mai iau de pieptoralii ei că deja am reputație de mitocan.
La bar, tatuați de la cot până la umăr cu niște ideograme al căror sens, dacă l-ar cunoaște, chiar m-aș declara impresionat, tronau elementele din eșalonul doi al conducerii locantei; ei înșiși, înalți ca boscheții de grădină, cu mucii pe pieptul, evident, al piticilor de grădină… cine alții dacă nu chiar… barmanii.
Tineretul taurin, viitorul țărișoarei, pui și puișoare de nouveaux riches, printre care mai scăpau și mutrițe vag-decente de viitoare victime, se întreba cu mare mirare ce caut eu pe acolo, întrebare existențială fără răspuns imediat, pe care cu certitudine mi-o puneam, în mod surprinzător, chiar și eu însumi.
Lângă paharul meu ce găzduia niște JackD, se înființase un cap viril (în traducere: chel) al unui monsieur cu barbă bine hrănită de islamist ce-i atârna pe piept. În vremurile tulburi pe care le trăim, m-am uitat cu atenție ca nu cumva să poarte și vreo centură cu explozivi, dar din fericire, omul era doar “la modă”. Avea cu el o duduie care ciungăia intelectual niște ciungă, având grijă să zăngăne din cap în ritmul… în ritmul. Erau amândoi întruchiparea modei, a știrilor care deschid jurnaleletévé.
Nu sunt slab de înger. Zău că nu sunt moluț. Chiar a fost interesant.
În special și mai ales când am nimerit în singurul loc iluminat al edificiului.
Acolo, la Urinatoriu, tineretul taurin își privea cu atenție semi-intoxicată bombeurile pantofilor, nu carecumva să și le irige din proprie greșeală.
Eu am închis ochii, m-am gândit că sunt întins pe iarbă, mi-am împreunat palmele sub cap, am privit la cer, și m-am bucurat că nu mai eram acolo.
Ah… și chiar îmi cer scuze, dar habar n-am de ce urinează pișulică, unii bărbați cu ochii în cerul tavanului…
Citiţi şi
Jurnal de Arizona – Femeia care îmbrățișează cactușii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
