Am auzit-o bătând uşor la geam, în miez de noapte. Era vineri spre sâmbătă. O credeam mai mică şi obosită, dar arăta destul de bine.
– Ce faci, am întrebat-o.
Mi-a răspuns, ușor răguşită, că îşi vede de viaţă. Nu este prima dată când se îndrăgosteşte nebuneşte şi, cu siguranţă, nu este prima dată când dragostea nu-i este împărtăşită.
– De ce faci asta? Dacă-ai să suferi prea mult, dacă nu îţi vei mai reveni niciodată?
A zâmbit un pic trist.
– Aşa-i viaţa! Mă bucur de ea în fiecare zi. De fiecare răsărit de soare, de fiecare picătura de rouă, de fiecare zâmbet al puilor mei, de un gând frumos, de un sentiment curat, de fiecare aterizare… În drumul meu am zărit azi, pe un câmp proaspăt înverzit care mustea de primăvară, primii miei. Ce poate fi mai frumos…
Mi-am dat seama atunci că nu-i pic de tristeţe în zâmbetul acela, poate doar puţină oboseală. Călătorise singură de la Manchester, unde a stat câteva zile în umbra a doi îndrăgostiţi. Nu înţelegea nici ea prea bine cum ajunsese în bagajul lui de mâna, dar zâmbea şi eu mă simţeam atât de liniștită acum, că inima mea s-a întors acasă…
Citiţi şi
Stilul de viață Friluftsliv și câteva imaginare expresii norvegiene pentru stări reale (UMOR!)
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
