Au trecut 20 de ani de când ne-am despărțit și nu a fost zi în toți acești ani în care să nu mă gândesc măcar o clipă la tine. Eu am fost cea care a plecat și gândul ăsta mă alină ușor. De ce, o să întrebi? Cu o logică contorsionată, poată tipic feminină, am ajuns să cred că tu nu m-ai fi lăsat niciodată, tu nu m-ai fi părăsit, indiferent de situația în care te aflai…
De ce am făcut-o eu, atunci? De ce am plecat fără să-ți ofer nici măcar o explicație? De ce am preferat să-mi ascund ochii umflați de lacrimi în spatele acelor ochelari primiți chiar de la tine? Am vrut să-ți las toate cadourile, dar nu am putut. Trebuia să iau o mică parte din tine cu mine, ceva palpabil, material, să simt duritatea concretă la pipăire ori de câte ori dorul m-ar fi încolțit să fug înapoi la tine.
E târzie și inutilă o astfel de confesiune și nu o fac cu gândul că poate, întâmplător, o vei citi, ci pentru liniștea sufletul meu, pentru a mă reasigura că, deși te-am iubit atât de mult, am luat atunci decizia corectă. Căci dacă tu puteai (și cine știe, poate că și acum faci la fel) să trăiești într-o obscură duplicitate despre care erai convins că eu nu voi afla în veci, eu nu am putut niciodată să accept așa ceva, indiferent cât de mare ar fi fost prețul…
Jean Dujardin și Bérénice Bejo în filmul The Artist, regizor Michel Hazanavicius, 2011
Și, crede-mă, a fost enorm… Am plecat în ziua în care tu mi-ai pus inelul pe deget și eu ți-am dăruit promisiunea că-ți voi fi soție, că-ți voi fi alături la bine și la rău, dar nu trebuia ca răul să se instaleze atât de devreme și atât de comod între noi. Nu trebuia ca tu să îți petreci seara acelei zile în compania femeii despre care tu mi-ai jurat în nenumărate rânduri că a rămas uitată în trecut. Fiecare dintre noi a avut un trecut, însă dacă el nu este mort, atunci prezentul este compromis. Și asta ni s-a întâmplat nouă…
Și dacă ar fi să mă întrebi, sceptic, de unde știu, află că v-am văzut îmbrățișați. Nu stabilisem nimic, voiam doar să-ți fac o surpriză și veneam atunci spre casa ta, acoperită de pardesiu, fără nimic pe dedesubt, în pantofi cu toc și ochelari de soare, doar ca să înțelegi că la soare mă puteam uita, dar la dragostea mea… ba! Și dragostea mea înghesuia adolescentin la colț de stradă o femeie de a cărei umbră credeam că scăpaseși. Am înțeles atunci, dintr-odată, totul, am înțeles că nu mă pot înhăma la o relație „până când moartea ne va despărți” cu amândoi.
… și am plecat, fără explicații oferite sau cerute, fără reproșuri. Ți-am lăsat inelul în cutiuță, la locul lui, căci deja pe degetul meu nu mai avea ce căuta. Mă întreb, să nu crezi că nu o fac, mă întreb adesea dacă nu cumva el a ajuns, până la urmă, pe degetul ei…
Dar nimic din toate acestea nu mai contează azi, chiar dacă și prezentul meu continuă să fie compromis pentru că, uite, nici eu, la rândul meu, nu sunt capabilă să te las să dispari în trecut.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
