Ca să găsești ceva interesant în media online, trebuie să înghiți o sumedenie de chestii indigeste. De la legături (link-uri) care n-au nicio legătură cu nimic, până la bartere de conținut, adică aceeași știre care e peste tot. Doar că acum e furnizată, pe site-ul cât de cât de calitate pe care-l parcurgi, de un site bulevardier cu care ăla seriosul are o relație de tip na-ți-o ție, dă-mi-o mie, ca să crească accesările. Site-ul prieten, cu care tu, biet cititor, nu ești prieten, dă știrii omniprezente un titlu care nu merită acest titlu și toată lumea e happy ca în melodia lui Pharrell Williams.
Și când găsești ceva ce te-ar interesa, după ce te-ai luptat să închizi șapte reclame și ai mai dat cinci click-uri, nu știi dacă e și adevărat.
Dar cine să mai verifice azi ceva în redacțiile (așa cum sunt pompos denumite după ce au fugit jurnaliștii în PR ori pe unde au văzut cu ochii) populate cu exponenții Generației Copy/Paste? Adică ziariști care n-au deschis în viața lor un ziar, ci au doar o bună viteză la tastare. Sărmanii, lucrează la normă, fac cincinalul în trei ani, aduc țării cât mai multe accesări, pe care nu dau doi bani decât niște șefuleți, care se laudă între ei pentru performanța de a-i supune pe rătăciții după o știre unor ghicitori puerile.
Această generație de presă digitală, care crede că așa o fi în presă, n-a ieșit niciodată pe teren și n-a verificat decât topul celor mai multe click-uri. A da un telefon sau a te repezi la o conferință de presă, la care oricum te duci câine surd la vânătoare sau ți-e târșă să întrebi ceva să nu afle concurența ce informații geniale și exclusive ai, pare azi curată pierdere de timp.
Știu că vă plictisesc, dar, pe vremuri, am lucrat în presă. Aveam și noi un soi de normare a muncii. Era un tabelaș cu două coloane făcut în Word – imaginați-vă că eram atât de primitivi încât preferam să comunicăm prin viu grai, nu prin Excel-uri, slide-uri de Powerpoint, Forecast-uri și Overview-uri ca azi. Pe prima coloană treceai articolele de teren, pe a doua, cele de agenție. Primele erau bine plătite, îți aduceau recunoaștere și chiar efemeră glorie, țin minte că aveam un coleg care mă căuta și în pauza de masă să-i mai strecor o știre în pagină, era genul ziaristului care ardea pentru mici, dar adevărate și relevante exclusivități. Pe coloana a doua erau știrile alea primite de pe agenții, străine sau românești, care nu necesitau decât o prelucrare minimă și, eventual, o adăugire care să denote contribuția personală. Erau prost plătite, semnate cu inițiale, percepute ca pe o corvoadă.
În presa digitală de azi, că aici doream să ajung, pare că toată lumea mai bagă doar marfă de agenții. Nu tu verificare, nu tu osteneală, nu tu timp pierdut. În schimb, primești zeci de mii de accesări că ai bunghit primul știrea pe cine știe ce site obscur, care a luat-o de la televizor, unde o furaseră de pe un site și tot așa, ca la călușeii de la bâlci. Și, firește, vine și gloria, care acum se măsoară în click-uri, nicidecum în a sta, precum odinioară, în ploaie după un subiect care nu-ți iese două săptămâni consecutive, dar în a treia poate iese și dai jos un ministru.
Și mă mai sâcâie ceva în această nouă dezordine digitală. Presa online începe să semene izbitor cu librăriile comuniste, unde, ca să iei o carte bună, îți băgau pe gât și vreo patru nevandabile. Cărți de stoc, așa le ziceau librăresele. Voiai „Cel mai iubit dintre pământeni?“ Cumpărai cu de-a sila și niște romane siropoase românești sau care te educau patriotic și revoluționar. Nu uit de cele care te învățau cum să schimbi apa din vaza cu flori (vă rog să mă scuzați, știu, azi, CUM SĂ e rege nedetronat).
Pentru că e atât de mult spațiu de acoperit în presa online, marfa de stoc a înghițit-o pe aia dorită. În plus, marfa nevandabilă, adică niște pseudo-știri din care au fost expulzate subiectul și predicatul, a devenit cea mai vandabilă, click-uită, share-uită sau ce cuvinte am mai inventat ca să ascundem adevărul că mulți belesc ochii, puțini mai citesc ceva. Serios, mă uit la site-ul ziarului autointitulat Cel mai bun portal de știri și văd că pe locul întâi e MOTIVUL pentru CARE NU-ȚI GĂSEȘTI DE MUNCĂ. Pe bune acum, deschide cineva asemenea rebuturi?! Chiar înghițim orice, cum am făcut și cu televizorul, de am ajuns să avem peste 100 de canale și să descoperim o dată la șase luni că un post de care habar n-aveam că e pe telecomandă e înlocuit de unul la care nu ne vom uita niciodată?
Unde vom ajunge, mă tot întreabă oameni cu care mă mai văd la cafele în oraș, de parcă faptul că am încărunțit în presă ar trebui să-mi dea, automat, acces la informații ascunse. Sincer, habar n-am încotro se îndreaptă media. Știu însă că acolo unde a ajuns nu e deloc bine. Media digitală era la început o bibliotecă minunată, practic o arhivă și o sursă inepuizabilă de documentare, iar acum am transformat-o într-o librărie obosită, doldora de marfă de stoc. Sau într-o pescărie de pe vremuri în care intrați să luați pește și găseați numai creveți vietnamezi nașpa.
Iar dacă tot ați ajuns până aici cu cititul, poate-mi dați și-un Like, o vizualizare, ceva acolo. Habar n-am ce să fac cu ele, dar zic să fiu și eu în rând cu lumea.
Citiţi şi
Portret de țară în pragul tulburelului
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
