Eram în primul an de facultate. Am plecat din sânul familiei, unde aveam totul pe tavă, și am ajuns într-un cămin unde îmi împărțeam camera cu încă patru fete, iar baia cu toate de la etajul respectiv (cu această ocazie am învățat că fetele sunt mult mai murdare și mai scârboase decât băieții – un adevăr trist, zic eu).
În vacanța de iarnă am fost acasă. Discutând cu o prietenă, ajungem la capitolul „băieți”. Îmi spune de o aplicație, Tinder, de care mai auzisem înainte, dar nu știam cu ce se mănâncă. Apoi am aflat că e folosită pentru agățat… Ce comod! Nici nu mai trebuie să ieși în oraș să cunoști oameni. Poți sta în pat și când găsești un tip care-ți place, vorbești cu el și stabiliți o întâlnire. Și cum mă simțeam cam singură, nu cunoșteam prea multe persoane în orașul în care studiam, i-am dat o șansă aplicației.
Am vorbit cu câțiva tipi simpatici, cu unul am și stabilit că ieșim când mă întorc în oraș. Trece vacanța și, cu o zi înainte să-mi părăsesc confortul de acasă, dau de el. Era tare frumușel, cu o privire blândă și un zâmbet cald. Mi-a spus că preferă să mă cunoască în realitate, așa că nu am stat prea mult pe gânduri și am hotărât să ne întâlnim în ziua următoare.
Întâlnirea cu el a fost ruptă din filme. Nimic nu putea să meargă mai bine. La sfârșitul serii ne-am sărutat și… gata. Eram împreună. Ce ușor a fost! Următoarele luni au trecut fulgerător. Ne petreceam tot timpul împreună. Eram îndrăgostită până peste cap. Obișnuiam să stăm la povești până târziu și să adormim îmbrățișați. „Acasă” era oriunde era el. A trezit în mine un amalgam de sentimente pe care nu eram pregătită să le simt. Ne-am și mutat împreună. Era deja prea mult bine, ceva trebuia să se întâmple. Totul a fost atât de concentrat. N-am fost niciodată echilibrați, între noi lucrurile au mers ori foarte bine, ori foarte rău. Oscilam între extreme. Eram imaturi și orgolioși până-n cer și înapoi.
Încet, încet, am ieșit din globul nostru de cristal și problemele vieții reale ne-au lovit din spate. A fost „incompatibilitate de caracter”, mi-a spus el odată, dar n-a fost așa. Nici el, nici eu nu eram pregătiți pentru asta. Nu eram pregătiți să fim adulți, să ne asumăm atâtea responsabilități. Și când au apărut problemele cu banii și greutățile traiului independent, ne-am pierdut…
Am fost mereu genul de persoană care încearcă să repare ce e stricat. Am încercat să ne repar pe noi, să fie iar bine. Dar am sfârșit înșelată, tratată cu indiferență, cu o inimă frântă și o mână de regrete pierdute-n fum.
Și când se trântesc uși și se aruncă vorbe amare, devii gol pe dinăuntru. Unul dintre lucrurile pe care le-am învățat de aici a fost că sunt prea încăpățânată. Când vezi că apa îți ajunge până peste cap, nu stai să te îneci. Trebuie să știi când să renunți, pentru că altfel, când totul e scrum, nu mai ai nicio vorbă bună de spus despre omul al cărui sărut îți alina odată rănile, omul al cărui zâmbet îți însenina zilele și al cărui suflet dansa în sincron cu al tău. Vei rămâne cu niște amintiri dureroase și cu un gust amar.
Așa că încheie capitolul și întoarce foaia. Poate vei învăța din greșelile pe care le-ai făcut și îl vei scrie mai bine pe următorul.
Guest post by Larisa Dicu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
