După amiază caldă de iunie. Soarele îndrăzneţ zvâcneşte în raze care îşi fac loc printre frunzele măslinilor cuminţi. Doar ei rezistă moliciunii după-amiezii adormite, toropită de căldura neîndurătoare care a gonit toţi oamenii în case pentru siesta de după prânz. E o linişte blândă în grădina vilei La Pausa, care se înalţă pe colina dintre Monte Carlo şi Menton. Totul e cufundat în tăcere. Doar marea îndrăzneşte să se ia la trântă cu soarele neliniştit şi îşi continuă dansul de împerechere cu ţărmul dezgolit.
Ea respiră. Chiar şi moţăind îi auzi inima bătând. Are viaţă vila La Pausa. Şi mai are ceva…nu ai şti să îi spui pe nume, dar nu îţi mai vine să pleci de acolo. Ai vrea să rămâi suspendat în timp şi spatiu, în ea. Are o simplitate aparentă. Aceea rafinată, elegantă şi luxoasă a creaţiilor Chanel. La picioarele ei se aşterne marea. Ce panoramă de pe terasă! Cap d’Ail , Saint-Jean-Cap-Ferrat, Monaco şi Golful.
Se plimbau cu yachtul atunci când Coco a descoperit acest loc şi i-a spus amantului său din acea vreme, Hugh Grosvenor, al doilea Duce de Westminter, că e fascinată. Dorinţa ei era ordin pentru duce. Aşa că i-a cumpărat bucata aceea de pământ şi i-a dăruit casa ce urma să se nască acolo. Pe Duce l-a cunoscut în 1923 prin intermediul prietenei comune, Vera Lombardi. S-au iubit zece ani. Deşi el ar fi dorit să o ia de soţie, Coco a refuzat, spunând că “lumea e plină de ducese, dar Chanel e doar una”.
Drag tare trebuie că i-a fost acest proiect lui Chanel. Timp de un an, cât a durat construcţia casei, era mereu pe fugă între Paris şi Riviera, pentru a supraveghea lucrările. Se consulta în permanenţă cu arhitectul Robert Streitz, pentru că totul trebuia să fie exact aşa cum visa. Detalii, finisaje, culori, flori şi copaci. Nicio linie în plus, nicio culoare nepotrivită. A umplut grădina cu 350 de măslini vechi de sute de ani, levănţică şi rozmarin.
O iubesc pe Coco din multe motive. Iar unul dintre ele e capacitatea ei de a transforma banalul, ba mai mult, urâtul şi suferinţa în operă de artă. Iar vila La Pausa nu face excepţie de la această regulă, fiind o copie artistică a mănăstirii în care Chanel a crescut. Cred că, de fapt, nu a vrut nicicând să uite cine e şi de unde a plecat. Tocmai de aceea a insistat ca în interiorul casei să fie pusă o scară din piatră, întocmai de cea de la orfelinat. Curtea înconjurată de o galerie cu coloane, arcadele care încadrează uşile şi ferestrele, albul pereţilor, totul îi amintea de rigoarea mănăstirii.
Coco a vrut cele mai bune material pentru casa ei. A comandat peste 20.000 de ţigle curbate, făcute de mână şi a mobilat-o în nuanţe de alb şi beige. De-a lungul întregii reşedinţe sunt calupuri de cinci ferestre, acesta fiind tributul pe care Coco îl aduce uneia dintre cele mai iubite creaţii ale sale: parfumul Chanel No.5. Vila cu patru etaje se întinde pe 10.000 m². Are trei livinguri, o sufragerie, şapte dormitoare, două bucătării, o terasă acoperită şi apartamente separate pentru personal.
Cum ştim deja, nimic nu e simplu în creaţiile lui Chanel. E multă simbolistică, amintiri, asocieri. E toată viaţa ei acolo, în haine, parfumuri, bijuterii şi case. Şi numele vilei are poveste lui: i-a fost inspirat de legenda care spune că Maria Magdalena s-a odihnit, a făcut o pauză, sub măslini în drumul la Ierusalim după ce Isus a fost răstignit. Aşa că, pe lângă portocali, levănţică, trandafiri căţărători şi irişi, a umplut grădina cu măslini, pentru ca şi ea să se poate odihni sub ei, după tumultul şi agitaţia oraşului. Atât de frumoasă era reşedinţa Chanel în simplitatea ei elegantă, încât Vogue e declarat-o în 1930 “cea mai încântătoare vilă care a existat vreodată pe malul Mării Mediterane”. Nici nu ne-am fi aşteptat la altceva de la Mademoiselle.
Odată gata, în 1929, vila a devenit un cuib de arte: Cocteau, Picasso, Dali, Stravinski, Luchino Visconti. Se adunau acolo şi povesteau, scriau, pictau, compuneau. Dădeau petreceri. Se iubeau. Creau istorie.
În 1953, Coco vinde vila lui Emery Reves, un faimos agent literar. Printre clienţii lui se numără chiar Winston Churchill, care nu putea găsi un loc mai potrivit pentru a scrie, decât La Pausa. Tocmai de aceea cea mai parte a cărţii sale, History of the English Speaking People, a fost concepută şi editată acolo. Winston Churchill e o prezenţă constantă a casei, atât în timpul domniei Chanel, cât şi în cea a celeilalte doamne care a marcat existenţa vilei, Wendy Reves.
Vila i-a intrat la suflet lui Wendy, frumosul fotomodel american. Dar nu a putut accepta nicicând umbra lui Coco, cea datorită căreia, până la urmă, casa devenise o adevărată bijuterie. Doar Coco alesese paletele de culori neutre, care dădeau atâta eleganţă şi bun gust vilei: “Aceasta este casa mea. Nu mai aparţine lui Coco Chanel. Încetaţi odată cu Coco Chanel”, obişnuia să spună Wendy, după cum îşi aminteşte menajera Eliane Blanc, în vârstă de 86 de ani acum.
Mă întreb ce reacţie ar fi avut Coco, care iubea simplitatea şi bunul gust, văzând La Pausa, unde tronau piese vechi de mobilier din Spania şi Provence, plină de inimi de sticlă, ochelari de soare vintage, scoici, perne pe care scria “Good Girls Go to Heaven, Bad Girls Go Everywhere” sau “It’s Expensive to Be Rich” ori piei de leoparzi şi tot felul de alte obiecte decorative animal print. Toate astea pentru că Wendy iubea opulenţa.
Pe de altă parte, ea şi soţul ei au adus în casă opere aparţinând lui Cezanne, Renoir, Bonnard, Gaugain, Van Gogh, Pissarro, Seurat, Manet şi Monet, care valorau sute de milioane de dolari. Wendy le-a donat pe toate, pe la jumătatea anilor ’80 Muzeului de Artă din Dallas.
Greta Garbo, Ducele de Windsor, Aristotle Onassis, Prinţul Rainier şi Prinţesa Grace de Monaco, toţi erau de-ai casei, în La Pausa, care, după ce e cumpărată de familia Reves devine centrul vieţii sociale de pe Coasta de Azur.
Odată cu moartea lui Wendy, în 2007, timpul se opreşte însă în loc la vila La Pausa. Aparent, pentru că timpul e viclean şi nu trece nicicând fără a lăsa urme. Cine ar vrea să cumpere acum casa, care e pusă în vânzare de ani buni, ar trebui să facă modificări importante. Eu, una, dacă aş avea vreo 40 de milioane de euro, atât cât valorează acum, cu siguranţă aş cumpăra-o. Fără a sta pe gânduri. Agenţii imobiliari spun că ar fi nevoie de o piscină. Însă Chanel a putut să trăiască şi să se bucure de casă fară acest accesoriu, pentru că nu îi plăcea să înoate. Cu siguranţă aş putea şi eu. Iar marea e la o aruncătură de băţ.
Aşa că scoateţi banii de la saltea, de îi aveţi, şi mergeţi să bateţi palma. Iar când veţi da petrecerea de casă nouă, vă rog din tot sufletul să mă invitaţi. Nu de alta, dar tare m-aş mai căţăra într-un măslin ca să salut marea de acolo, întocmai precum Coco. În acest fel m-aş simţi şi eu puţin nemuritoare, respirând aerul pe care odată îl respira Mademoiselle.
Pe Ioana o găsiți toată aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Care sunt pașii în renovarea unui apartament vechi recent cumpărat?
Andaluzia. Sufletul geometric al Spaniei
Stelian Tănase – De ce nu mai vor venețienii turiști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
