Încerc să scriu de mama. Așa, ca și cum aș avea-o în față. Și să îi spun multe și de toate.
Să îi spun că am iubit-o și că mi-a făcut tare rău iubirea asta. Să îi spun că am urât-o și cât rău mi-a făcut ura asta.
Să îi spun cât a greșit și cât m-au costat greșelile ei.
Să îi spun că ea a fost trauma vieții mele. Că a încetat, la un moment dat, dintr-un motiv doar de ea știut, să mai fie mamă.
Eram copil. La ușa noastră, ambulanța își făcuse abonament. Cel puțin o dată pe săptămână era la noi, pentru mama. Și dacă nu era ambulanța, mama era internată în spital. Pentru boli pe care doar ea și le imagina. Și plângea sufletul în mine, că nu înțelegeam de ce nu puteam să am și eu o mamă veselă.
Îmi amintesc cum de un 1 iunie, eram într-a cincea, făcuse diriga o petrecere la ea în curte, tu erai lată în pat, ca de obicei bolnavă, și te-ai uitat pieziș la mine “eu stau să mor și ție îți arde de distracție”. Așa mi-ai zis. Și am plecat plângând și cu un nod în gât, simțindu-mă vinovată până în măduva oaselor că nu rămăsesem lângă tine și suferința ta.
Nici nu știu când și cum m-am măritat, atât de tare m-am grăbit, doar, doar să scap din iad.
M-ai văzut când eram gravidă și ai trecut pe lângă mine de parcă aș fi fost o umbră. Voiai să mă pedepsești că nu te-am ascultat să fac avort.
Atunci când am divorțat, m-ai lăsat cu un copil mic de mână de cealaltă parte a ușii tale pentru că în apartamentul tău nu era loc.
Îmi spuneai mereu “Nu pot. Am ajutat-o pe sor-ta, că ea nu e ca tine. Tu ești puternică, te descurci tu”.
Și durere, și abandon, și sentimentul de vină, și furia, nesiguranța, frica, pe toate a trebuit să le lucrez în terapie, mamă, atunci când nu am mai făcut față răutății și nepăsării tale. Am încercat din răsputeri să te scot din sfera existenței mele pentru a nu îmi mai face rău existența ta. Criticai orice la mine. Reproșai. Mereu, fără scrupule, răsuceai cuțitul în rană.
“Ești o proastă. Nu ai reușit nimic în viață. Iar pleci în vacanță? Iar îți cumperi haine? Vezi, dacă mă ascultai, nu rămâneai fără bani. De ce dracu’ stai cu ăla că nu îți oferă nimic. Fă ceva cu viața ta”.
Aceleași infinite predici.
Și aceleași dureri, salvare, spital, medici, farmacii, pastile și “nimeni nu mă înțelege cât îmi este de rău”.
Sufeream pentru că te iubeam. Sufeream pentru că sufletul tânjea ca iubirea să îmi fie împărtășită. Am plâns, am urlat, am deznădăjduit, în speranța că toată frământarea mea te va schimba.
Cu cât mă alungai, cu atât de mult te voiam. Dar aveam în fața mea un iceberg. Rece și de neclintit.
Mi-ai spus odată-” te-am iubit în felul meu”.
Așa l-ai iubit și pe tata – în felul tău.
Azi , după o viață, te-am înțeles și te-am iertat, complet, profund și pentru totdeauna.
Banii ăia mulți dați la psiholog și rugăciunile nu au fost în zadar. Nu te mai iubesc cu disperarea aceea de copil, dar îmi face bine să te știu încă acolo, pe canapeaua ta, cu o altă țigară aprinsă. Oi fi avut și tu rănile tale, frustrările și nefericirile tale, te-ai pierdut în suferința ta, fără a mai vedea nimic în jurul tău.
Te-ai afundat în durerea ta și ai rămas cu ancora înțepenită acolo. Pentru tine nu mai există nicio plajă salvatoare. Ai ajuns la apusul vieții și nimic nu mai poate fi schimbat.
Te-am iertat atunci când ura mea pentru tine s-a transformat în milă.
Mi-e milă de tine, mamă, și de viața ta risipită așa cum curge nisipul printre degete în bătaia vântului.
Și atunci când vei pleca, voi fi tare tristă. Tristă pentru că povestea noastră ar fi putut fi scrisă altfel, dar nu a fost să fie!
Guest post by Elena Loredana Țoc
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Mama – în rolul principal al Eroului
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
