Încă o dată abandonată. Încă o dată singură

Primii doi ani de facultate au fost cei mai bogaţi în senzaţii. În întâmplări de tot felul. Exista pe atunci în mintea mea o limită a „întâmplărilor posibile”. Restul, acele întâmplări imposibile, erau dedicate „altora”. Erau întâmplări din filme şi poveşti cu zâne, genul de întâmplări care se detectează de departe drept non-veridice. Genul de întâmplări care atrag taman prin imposibilitatea reproducerii în viaţa reală, cea de toate zilele.

A doua întâmplare ciudată a fost la balul bobocilor. Mă convinseseră colegele de cameră – vreo trei, că eram patru în total – să particip şi, mai mult din curiozitate, participasem. Îmi aduc aminte că stăteam ca bolovanul – da, fix că bolovanul – pe o scenă cu Alexandru Andrieş şi nu găseam absolut nimic interesant de spus. Eram foarte timidă pe vremea aceea. Erau în „juriu” şi băieţii de la Vacanţa Mare şi-mi puneau tot felul de întrebări ciudate, cu subînţelesuri pe care eu, ca bolovanul, nu le pricepeam. Nu aveam simţul umorului pe vremea aceea. Desigur, n-am câştigat decât experienţă. Una frumoasă. Întâmplarea ciudată a fost atunci când, la „coborârea de pe scenă, în public”, am fost întâmpinată de un buchet mare de garoafe roşii pe care mi le întindea, cu lacrimi în ochi, un ilustru necunoscut care se declara îndrăgostit de mine şi de prestaţia mea, şi complet dezamăgit de decizia juriului. Am luat buchetul mai mult din inerţie şi i-am mulţumit frumos. Apoi, dusă am fost.

A treia întâmplare ciudată a fost atunci când m-am trezit cu o lalea roşie pe şerveţelul alb pe masa de la cantină din Leu. O lalea roşie apărută de nu ştiu unde. Eram atât de fascinată de floare încât uitasem să notez „de la cine”. „De la cine” am aflat o săptămână mai târziu, a patra întâmplare ciudată, când, într-un compartiment plin ochi al acceleratului de ora unu spre Braşov – „zece pe opt locuri”, m-am trezit nas în nas cu un buchet mare, mare de tot de lalele roşii. Îmi aduc aminte că priveam florile alea cu ochii cât cepele şi că mă simţeam privită duios de nouă perechi de ochi înlăcrimaţi. Dulce. Între două lalele şi două priviri înlăcrimate ale babei din faţă reuşisem de data aceea să detectez şi „vinovatul” – un coleg de an căruia îi picasem cu tronc. Din păcate, sentimentul nu era reciproc, el a coborât repede să nu plece trenul cu el, eu, şocată de gest n-am apucat să-i mulţumesc. Timp de trei ore am privit că tâmpita buchetul de lalele roşii. Tâmpită şi ruşinată de ce-şi imaginau cele nouă perechi de ochi. Enervată de privirile dulci şi semnificaţiile ascunse de privirile dulci.

Jean Shrimpton by Terry O’Neill, 1965

A şasea întâmplare ciudată a fost când colegul „care ne făcea proiectele” – nouă, fetelor cu viziune practică tinzând spre zero, băiatul acela puţin geniu nedescoperit cu care am văzut primele mele filme porno – pe un televizor Sport mic – alb negru – el şi noi, trei fete cucuiete şi groaznic de curioase, deci a cincea întâmplare ciudată a fost atunci când băiatul acesta frumos – în cel mai uman sens posibil – mi-a declarat că-i îndrăgostit de mine. Cum declaraţia „pica” fix trei săptămâni după cealaltă declaraţie, a colegului – frate – mi-am spus că sigur ceva nu-i în regulă cu mine, că prea se îndrăgostesc toţi de mine – toţi aceia pe care contam ca pe nişte prieteni buni – că poate sunt prea deschisă, prea prietenă, c-or înţelege altceva. Şi m-am îndepărtat, spre marea mea dezamăgire, de toţi prietenii de sex opus. Încă o dată abandonată. Încă o dată singură.

A şaptea întâmplare ciudată s-a petrecut în timpul unei sesiuni de vară. Îmi aduc aminte că toceam la „nu ştiu ce materie”, stăteam cu faţa la geam – era o minunată după amiază de iunie, cântau păsărelele, soarele strălucea şi pe mine mă chinuia lipsa de inspiraţie întru înţelegea unor formule care sincer nu mi-au servit la altceva decât la o notă de trecere – cu spatele la uşa, când, deodată, s-a deschis uşa brusc şi a apărut un tânăr „din anii mai mari” – unul de nu-l mai văzusem niciodată, înăltuţ, brunet şi cu ochelari. Îmi aduc aminte de colega mea de camera de atunci, genul sobru şi puţin înfricoşător: se întorsese prima „să vadă cine e” şi, puţin enervată şi deranjată, întrebase „pe cine căutaţi?”. Băiatul avusese o urmă vagă de bâlbâiala, după care îşi revenise – doar era băiatul din anii mai mari, avea şi el o reputaţie de apărat. Apoi îşi spusese discursul învăţat parcă pe de rost, adresându-mi-se. Îmi spusese că „mă remarcase pe culoar” şi, de când mă remarcase, nu mai putea să doarmă, să mănânce, să gândească. Îmi spusese că vrea să mă invite la plimbare prin Herăstrău. Eu, ca de obicei, picată din stele, îmi venea să-mi dau palme. Din nou. O privisem pe colega de cameră, parcă cerându-i să intervină, să spună ceva, „să nu mă lase”, să facă pe mama, pe tata, pe bunica. În lipsa de reacţie, am acceptat. Da, am fost la plimbarea aceea, a fost singura mea plimbare prin Herăstrău, singura din toată viaţa mea. Dar doar atât. Băiatul picase tare prost, fix în momentul când mă îndrăgostisem într-un sfârşit şi eu. A doua oară în viaţă. De altul…

De ce v-am spus toate acestea? Pentru că sunt momente în viaţă când ai vrea să se întâmple întâmplările acelea ciudate şi ele nu se întâmplă. Şi deodată se întâmplă şi atunci îţi spui că mai bine nu s-ar fi întâmplat.

Pe Daniela o găsiți și aici.

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.