Am muncit în ultimul an la un film de cinema despre povestea generației de aur. Intră din 1 martie în cinematografe.
Ar putea să pară o peliculă despre fotbal. Nu e doar atât: e, mai ales, o poveste de dragoste. Și cine se pricepe mai bine la dragoste dacă nu doamnele și domnișoarele?
Eu sunt încredințat că doamnele și domnișoarele care au avut norocul să fie pe pământ și acum treizeci-patruzeci de ani au privit către cerul Americii și către alte ceruri cel puțin la fel de intens, de pasionat ca domnii.
Sunt încredințat că ele i-au iubit pe Lăcătuș sau Balint sau Prunea sau Stelea sau Petrescu sau Popescu sau Dumitrescu sau Răducioiu sau Hagi sau Belodedici cel puțin la fel de mult pe cât i-au iubit copiii, bărbații sentimentali, bătrânii și visătorii.
Povestea generației de aur a început în a doua jumătate a anilor 1980 și s-a încheiat în anul 2000.
Ea a avut o culme: vara lui 1994, vara americană, vara când la un mondial de fotbal, tocmai în America, România a ajuns la câteva minute de o semifinală cu Brazilia. Niciodată n-a fost România mai aproape de ceva însemnat în cel mai popular dintre sporturi.
Dar înainte a fost Mondialul italian. Mai țineți minte vara lui 1990? Mai țineți minte Lambada? Mineriada Cozma-Iliescu? Mai țineți minte Piața Universității?
Mai țineți minte cântecul acela despre vara italiană și nopțile sale magice? Nimeni nu mai avea atâta forță în glas ca Gianna Nannini.
Vara lui ’90… Europa tocmai se născuse din nou. Estul se eliberase și visa că se va uni cu Vestul și vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți. Acum știm că nu s-a întâmplat așa. Dar în 1990 visele abia începeau și totul era încă posibil.
Povestea aceasta de dragoste cu generația de aur nu cuprinde doar meciuri și comentarii pe marginea lor. E și o poveste despre tranziția noastră. Apare și Ceaușescu în film. Dar apar și Regele Mihai și Regele Muzicii Pop – Michael Jackson.
Generația de aur e o oglindă plimbată peste chipul nostru comun de acum treizeci-patruzeci de ani. Ați uitat de unde venim? Vă propun să ne întoarcem acasă, să ne amintim și, dacă nu e prea mult, să fim fericiți măcar răsfoind timpul trecut.
Amintirile, doamnelor, domnișoarelor și domnilor – cu ele rămânem.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
