Îi ştiţi p-ăia care vor să se dea interesanţi şi, neştiind cum, s-apucă să-nşire bălării ce sună, chipurile, într-un mare fel?
Ce ziceţi d-asta: „În zilele noastre oamenii ştiu preţul la orice, dar nu cunosc valoarea la nimic”?
Profundă, huh?
Oamenii, carevasăzică, ar fi nişte gujbeţi mercantili ce nu cunosc valoarea lucrurilor cu adevărat importante.
Oh, really?
Ştiţi ce sfidează bunul simţ şi inteligenţa în afirmaţiile astea de duzină? Nu, nu e valoarea zero a adevărului banal pe care-l conţin, ci insinuarea implicită că cei care ar pricepe despre ce e vorba sau care ar distribui citatul s-ar situa în afară şi nu ar fi atinşi de valabilitatea lui.
Aceştia, prin faptul că sunt de acord cu o afirmaţie ca cea de mai sus, se autoexclud din universalitatea aplicabilităţii ei. Asta fiindcă gândirea lor face următoarele volute logice: afirmaţia de mai sus e adevărată şi eu, care de atâtea ori m-am lovit de oameni ce nu ştiu să preţuiască ceea ce contează în viaţă, pot oricând să o confirm. Şi, deoarece atest prin experienţele la care am fost martor(ă) că aşa stau lucrurile, înseamnă că nu este vorba despre mine.
Un fel ocolit de a spune că ei/ele (re)cunosc valoarea şi nu stabilesc un preţ pentru orice.
Oh, really?
Numai că raţionamentul din spatele acestei afirmaţii e mult mai trivial decât pare la prima vedere şi asta fiindcă fiecare individ se ia pe sine drept sistem de referinţă: când acţiunile lor nu găsesc aprecierea scontată, ori când ceea ce simt nu află un răsunet în inimile celor vizaţi, încep să acuze lumea că nu ştie să aprecieze valoarea (adică pe ei). Nu de alta, dar cei mai mulţi, când dau dreptate aserţiunii, iau drept martor exclusiv ego-ul lor mititel, ce şi-o ia pe coajă în diferite ocazii, nicidecum cine ştie ce înalte principii abstracte despre adevăr, dreptate şi ordinea firească a universului.
Ei procedează întocmai cum aş putea proceda eu cu acest articol dacă aş zice despre cei care l-ar aprecia că sunt deştepţi, iar despre cei ai căror obrăjori s-ar preface într-un morman de rictusuri expirate că sunt nişte idioţi fezandaţi.
Bine, nu aş spune că sunt idioţi fezandaţi, întrucât mama m-a învăţat că nu e frumos… că nu e frumos să le spun idioţilor „fezandaţi”, deoarece trei sferturi din ei, nepricepând semnificaţia, şi-ar concentra apoi atenţia asupra acestui cuvânt, în loc a o direcţiona către substantiv (adjectivul fiind doar o completare poetică a statutului lor de baştină, nu elementul cheie).
Însă, ca să generalizăm puţin, în jurul acestei paradigme se învârt marii descoperitori de adevăruri facebook-iste şi share-uitorii de meserie: când distribuie o chestie de mare angajament, înseamnă fie că ei se delimitează de ţinta acelui citat (dacă în conţinut se aruncă cu kkt în caracterul oamenilor) sau, dimpotrivă, socot că îi defineşte cu maximă precizie (dacă citatul în cauză e motivant-înălţător, din seria „oamenii ie nişte fiinţe mişto, ei fac & dreg & mănâncă jar & scot flăcări pe cur & urlă la destin & nici că le e frică”).
Prin urmare, înţelegeţi ce spun când subliniez că numai pentru proşti şi semidocţi funcţionează treaba cu citatele? Măi, înţelegeţi?
Sau vă doare fix undeva, căci voi, oricum, daţi like la ce aveţi chef şi cu asta, basta… huh? :)))))
Am eu o bănuială că aşa stau trebile 😉
Bun, acum să ne întoarcem puţin la oile noastre cu pretenţii, adică la ăia puţini şi (auto)aleşi pe sprânceană care, înainte de orice, preţuiesc valoarea!
Ştiţi ce-ar trebui să le facem ăstora?
Ia, fiţi atenţi!
Într-o zi, şterpelim inelul lu’ Arabella, ne facem invizibili şi, vreme de câteva ceasuri (nu mai mult, că ne ia plictiseala), îi urmărim cum recunosc ei „valoarea” la semenii lor. După care, când dau cu mucii-n fasole, pleoşc, le lipim două bobârnace peste năsuc! Apoi, trosc, şi-o scatoalcă peste ceafă! Bang, şi-un bibelou (ăla cu fraţii bătăuşi) în tărtăcuţă (dar nu atât de tare cât să spargem bibeloul, ci doar să-l ciobim puţin, da?)!
Şi, după ce-or sări nervoşi să-şi palpeze cucuiele şi s-or dumiri că nu ştiu ce dreaq i-a lovit, să se audă o voce tunătoare, ce ar putea fi luată drept divină (dar sanchi, că ar fi vocea noastră, right?):
-Păi, ce faci, coane? Matale te umfli-n pene c-apreciezi valoarea şi te-ncurci cu paţachina asta care-n afară să se-mbrace ca şi cum ar fi ceva de capu’ ei şi să se-ndoape cu Poptămaş şi Puric cât e ziulica de mare, bălteşte de tută ce e?
Sau :
-Ce faci, queriduţa? Pe tocilarul ăla care merge cu tramvaiul nu-l bagi deloc în seamă, că n-are papagalu’ la el şi nu e cool, dar plângi că te-a lăsat baltă unu’ ce nu ştie măcar locul cratimei într-un cuvânt? Scuze, ce nu ştie nici ce-i aia cratimă? Păi, nu erai tu aia ţanţoşă care, într-o lume superficială ce pune ştampile şi preţuri pe tot ce prinde-n cale, ţinea prin propriul exemplu stindardul valorii sus? Ha?
Sau:
-Ce naiba citeşti oligofreniile de pe blogurile alea pentru semiretarzi când pe lume există Stendhal şi Dostoievski?
Sau:
-Dacă tot apreciezi valoarea unui gest graţios, în loc să pui pe Instagram haleala ce-o înfuleci la restaurant, de ce nu alegi o fotografie cu un nene înfometat căruia i-ai oferit acea gustoasă haleală?
Sau, dacă ştii că nu eşti în stare, măcar dă-ţi două palme sănătoase peste fasung (că eu, m-ai prins, n-am inelul lu’ Arabella) şi, sincer, nu te mai ofusca atât din pricina celor care nu apreciază valoarea şi etichetează tot ce prind!
Că eşti unul/una din ei/ele!
Nu eşti deloc excepţia !
Pe bune, chiar nu eşti !
Citiţi şi
Voi ați observat cât de greu e pentru unii să suporte fericirea, binele sau succesul altora?
Cui aparține citatul “Everything is OK in the end; if it’s not OK it’s not the end”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
