La intrarea în templu primeam mereu o mască nouă. O mașină mă lua de la aeroport. Primul lucru pe care îl făceam era să-mi schimb hainele, să-mi verific machiajul și să-mi pun peruca. Călătoream noaptea. În principal, pe trasee total necunoscute. Șoferul nu scotea niciun sunet. Nu părea să observe că aveam mereu un picior descălțat. Zece ore de mers, zece ore în care încercam să mă abțin de la a-mi valida gândurile Aveam nevoie de liniște și trebuia să-mi stăpânesc eul bipolar. Uneori mă gândeam la moarte. Nu a mea, a celor cunoscuți. Am uitat să le spun că-i iubesc! Cam așa începeau atacurile mele de panică. Îmi închipuiam cum ar fi să primesc un telefon, să fiu pusă față în față cu conștientizarea finitudinii umane. Atunci simțeam o durere ascuțită în stomac. Când aveam astfel de gânduri, mă înțepam cu o agrafă, apoi îmi repetam în gând „lumina luminează în întuneric, lumina luminează în întuneric, și întunericul nu a cuprins-o”. Era o mantră, prin care îmi observam gândurile, apoi le lăsam să se piardă, fără a le urmări. Drumul până la templu părea mereu lung. Uitam unde trebuia să ajung, uneori uitam și de unde veneam. Încercam să văd cum arăta șoferul. Nu-l vedeam foarte bine. Mă întrebam dacă mă găsește atrăgătoare. Mă prefăceam că mă uit pe geam, dar îi priveam ceafa și speram să fie unul de-al nostru. Oare știa cine sunt? Poate îl cunoșteam. Era foarte întuneric în mașină, imposibil de ghicit identitatea lui. Mă gândeam cum ar fi fost să deschid ușa și să sar din mers.
– Ați mai fost la noi ?
– Da, am mai fost. Mai demult.
– Nu vă este frică?
– Nu-mi mai este. M-am obișnuit. Acum nici soldații și nici câinii nu-mi simt prezența. Am auzit, totuși, că una dintre fete a fost mâncată de câini. Au încercat s-o salveze soldații, dar a fost imposibil. Câinii i-au simțit frica și au atacat-o. Mie nu-mi este frică de moarte. Am și eu credința mea. Pentru unii ca ei sunt invizibilă, ca un strigoi. Intru și ies fără urme. Unii zic că nu am nici parfum. Dar de ce opriți mașina? Ați intrat într-o groapă? Da, drumurile astea sunt îngrozitoare. Să bem cafea? Aici, în mijlocul pădurii? Ah…, există un bar în apropriere. Bine, să mergem… Îmi este cam frică de întuneric, dar sper că mă veți proteja, în cazul în care ne vor ataca animalele. Da, știu, v-am spus că nu-mi este frică de nimic. Am exagerat. Să știți că sunt aşteptată la templu. M-a adus tocmai de la capătul celălalt al Pământului. Îi place cum dansez. Păi, da. Asta facem acolo. Dansăm. Trebuie să avem pielea alba, părul roșu, lung până la călcâie și să fim pistruiate. Eu nu am iubit niciodată. Da, niciodată. Iar el crede că suntem păgâne. Știți despre cine vorbesc?! Da, normal că știți, că doar el este Cel venit pentru a ne salva. Cum, dumneavoastră nu doriți să fiți salvat? Oricum, eu nu l-am mai văzut de mult. Cum să mă joc cu dumneata? Nu, nu am impresia ca sunteți imbecil. Da, realizez unde sunt. Normal că nici nu exist. Da, știu, ați putea să mă împușcați în orice clipă. Pentru că eu nici nu exist. Ce informații, domnule? Nu, nu suntem o turmă de curve. Da, puteți să mă împușcați în seara asta, pentru că nimeni n-o să mă caute. Nu, cine să vină să mă salveze?
Phryne before the Areopagus – Jean-Leon Gerome oil painting, 1861.
Atunci s-a întors spre mine și am văzut că era chiar el. Era convins că mă joc. Normal, doar mă cunoștea atât de bine. S-a oprit, s-a întors la mașină. A început să scoată benzină și mi-a spus c-o să mă ardă de vie, apoi o să se pi*e pe cenușa mea. Încă mai transpira în prezența mea. Mereu am crezut că e prea slab. Am intuit încă de la începutul relaţiei noastre că va încerca să mă omoare până la urmă, dar am ales să-l fac să se simtă iubit, uneori adorat. Eram sigură că după ce mă va omorî, se va sinucide. După doar câteva minute, eram goală. Rochia mea albastră era acum ruptă. Sub ea, eu încă albă. Îi era jenă să mă privească. Pentru el rămâneam o făptură magică. Nu-l mai înțelegeam. Știam că fusese pregătit să mă omoare. Mă întrebam dacă o să mă chinuie în vreun fel. Știam că nu-mi va acoperi gura. O să vrea să mă audă țipând, să mă vadă plângând. Nu intenționez să opun rezistență. Am să-l privesc drept în ochi. Știu că am fost iadul lui. Poate chiar ar trebui să mă omoare. Dacă ar face-o, ar începe să doarmă mai mult, să citească mai mult, să se îndrăgostească, să afle cum e să fie fericit, să trăiască. Sunt sigură că nici nu-și mai amintește cum i-a venit ideea să mă omoare. Poate gândurile astea au fost mereu cu el. L-au urmărit întotdeauna. A încercat să le izoleze și să le califice ca fiind distructive. Dar nu a reuşit. Toate zilele în care a stat închis în camera lui și a meditat, au fost inutile. Poate nici măcar nu a fost decizia lui. Poate este o decizie pe care a preluat-o alandala. Cine oare mă mai ura? Îmi amintesc primele nopți, la templu, cu el. Îmi amintesc întregul ritual. Mereu se ruga la intrare. Câteva cuvinte spuse pe de rost, repetate preț de câteva minute. Niciun răspuns. Asta îl înnebunea. Eu îi tot spuneam că răspunsul este mereu acolo, dar el nu era încă pregătit să-l primească. De fiecare dată când își apropria capul de zid și începea să se roage,vedea doar corpurile celor uciși. Uneori se gândea că în spatele zidurilor va descoperi un secret, o poartă către o nouă ordine. Zidul acela a rămas, din păcate, mut. Nu ducea nicăieri. Era doar un zid, pietre reci, pe care erau scrijelite cuvinte lungi, de repetat la nesfârșit.
Soldații de la intrare îi aduceau aminte de Cel venit pentru a ne salva și pentru asta îi ura. Ura lui față de soldați ne-a distrus. Ura lui mă făcea să plâng, noaptea, în patul nostru. De fiecare dată îmi întorceam fața către apus și plângeam. Doar așa mă puteam întoarce acasă, iar acasă era acum liniștea dintre gânduri. Era o liniște atât de adâncă, încât știam că am părăsit pământul. Acolo simţeam prezența luminii, iar corpul meu vibra când ea îmi atingea şira spinării. Din păcate, bărbatul din faţa mea nu înțelegea ce spun. Era dintre cei norocoși, nu auzea voci, nu vedea spirite, nu avea unde să se întoarcă. Uite, acum se îndreaptă spre mine. Se grăbește. Sper să uite tot și să se stăpânească. Dar nu, el mă loveşte peste față. Mă doare. Chiar mă doare. Doamne, mi-a scos un dinte. Îmi simt limba cum se umflă. Mă ia cu amețeală. Nu mai aud pădurea. Iau repede de pe jos, pe bâjbâite, o piatră și încerc să-l lovesc în cap. Nu-l nimeresc. Mă ridic. Încep să fug. Simt crengi sub tălpi. Acum noroi. Fug mai repede. Îl simt cum încearcă să mă prindă. Îi simt unghiile pe spate. Este atât de puternic. Este vina mea. Eu l-am provocat. Trebuie să scap… Știu că pot scăpa. Toți anii în care m-am pregătit or să mă ajute să scap. O să rămân calmă. Am să-mi controlez respirația. Chiar dacă îmi este frică de el, mă iubesc și mă accept așa cum sunt. Pot să fac frica să dispară și să scap. Nu mă urmărește nimeni. Asta nu este o pădure. Nu e întuneric. Nu am fost în nici o mașină. Nu am văzut niciodată soldați și nu am fost mușcată de câini. Nu-mi place să dansez și nu flirtez cu bărbați. Pe tine nu te cunosc. Nu sunt roșcată, nu am pielea albă și nu mai am pistrui. Eu nu ştiu niciun templu.
Citiţi şi
Andropauza (menopauza masculină)
Povestea pantofilor portocalii
Trei lucruri pe care se întemeiază o relație de cuplu sănătoasă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
