Îmi place contactul cu pământul. Îmi dă echilibru. Mă sustine, oricât de grea aș fi. Când merg desculță prin iarbă, ori pe pământ, simt că am rădăcini. Mă liniștesc și mă cuprinde o stare de bine.
Locuiesc în oraș. În oraș avem multe blocuri și mult asfalt. Din ce în ce mai puțină iarbă. Tot mai puține oaze de pământ. Nu-i bai. Bine că îl mai avem și pe ăla. Mă bucur pe deplin de el. Am învățat despre puterea miraculoasă a pământului, a copacilor și tot ceea ce-i natură, într-o perioadă în care eram pe punctul de a o lua razna. Munceam cam 18 ore în fiecare zi, dormeam doar vreo trei, patru, în fiecare noapte, și resimțeam un stres permanent care îmi apăsa, insolent, pe creieri. Ca să înțelegeți mai bine, mă trezeam în toiul nopții și începeam să îmi smulg fire de păr de pe picioare cu penseta. Doar ca să mai simt liniștea gesturilor. Să simt că nu trebuie să mă grăbesc. Măcar câteva moment, zilnic. Eu m-am născut așa, mai fragilă, mai lunatică. Așa că mințile mele abia așteaptă luna plină să o ia razna. Vă dați seama cum au reacționat când au dat de o lume mustind de luni pline și nebunie.
Trecuseră vreo două luni. Slăbisem cam zece kilograme. Cinci luni de atunci încolo nu mi-a venit ciclul. Nu aveam cum să rămân însărcinată. Dintr-un motiv simplu: nu făceam sex. Dereglare hormonală. Din aia nasoală. Știam că trebuie să fac ceva. Mereu mi-am învins demonii. Și întotdeauna cu frumosul. Nu i-am atacat și nu i-am certat. Am alimentat partea mea bună.
Singura ființă de care îmi e dor
Așa m-am trezit îmbrățișând măslinul. Nu a fost premeditat. Nu mai aveam puterea să fac asta. De abia mai reușeam să mă mențin atârnată de acel fir de ață. Într-o zi, stăteam în curtea hotelului și priveam în gol. Ca o nebună. Dintr-odată am auzit frunzele măslinului susurând. Habar nu am cum s-a întâmplat, pentru că nu bătea vântul. Dar eu nu îmi mai puneam întrebări. Acceptam orice soluție, doar pentru a nu înnebuni. Așa că m-am îndreptat spre el, l-am privit puțin curioasă, puțin tăcut-isterică (devenie automatism), și m-am apropiat de trunchiul lui. M-am descălțat și mi-am pus tălpile pe rădăcinile lui. L-am îmbrățișat. Dintr-odată am tăcut în mine. Am simțit cum mă întăresc. Cum prind rădăcini în mine. Am simțit că sunt una cu măslinul acela frumos, simplu, darnic, statornic. Și am început să plâng. Nu cu durere, nici cu fericire, fără voce. Silențios. Pur și simplu îmi ieșea răul prin ochi.
Nu îmi ștergeam lacrimile. Voiam să intre în pământ și să se curețe. Așa m-am curățat și eu. Din acel moment, de fiecare dată când simțeam că nu mai pot, mă duceam la măslinul meu drag, îl îmbrățișam și mă linișteam. Nu trebuia să îi spun nimic. El știa. Dar mă lăsa pe mine să aleg momentul în care mergeam la întâlnire. Este singura ființa de care îmi e dor din acea perioadă a vieții mele. Pentru că în tot răul ăla, a fost frumosul care m-a salvat de la nebunie.
Acum sunt bine. Hmm. Relativ bine. Cât de bine poate fi un om care, ca mai toÈ›i oamenii, trăieÈ™te într-un echilibru fin între vieÈ›uire È™i supravieÈ›uire. Nebunia pândeÈ™te mereu, la un colÈ› de gând. Tocmai de aceea, constant, mă duc prin parcuri, mă descalÈ› È™i simt pământul. Și îmi mai place vara, când plec de la petrecere, să îmi iau sandalele în mână È™i să străbat întreg oraÈ™ul, care încă mocneÈ™te din cauza căldurii de peste zi, în tăcere. Și mă opresc câteodată, pe câte un colÈ› de pământ, aÈ™ez sandalele Otter cu grijă, lângă mine (îmi iubesc încălțămintea È™i am grijă de ea ca de ochii din cap), îmi trag rochia sub mine, È™i stau cu tălpile pe pământ. Nu È™tiu cum se face, dar oriunde e un colÈ› de pământ e È™i un colÈ› de cer, pe care îl poÈ›i privi în voie. Natura își face mereu loc în vieÈ›ile noastre, încet, tiptil, decent, paÈ™nic. E de ajuns să o căutăm È™i ea e acolo, cuminte. Tot ce trebuie să facem e să ne aÈ™ezăm în ea. Și tot tumultul dispare. Și stau aÈ™a, câteva momente, È™i simt cum îmi cresc rădăcini. Puternice. Adânci. ÃŽn afara È™i înăuntrul meu. Și sunt vie. Și sunt natură. Și… sunt.
Citiţi şi
Azi, ultima lună plină a lui 2024
De ce să alegi un hotel situat lângă aeroport?
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
