„Vara, mama se trezea devreme ca să mănânce fructe. Parcă o văd.
„Acum e cel mai bine”, zicea.
Mânca pere de vară, caise, cireșe și pepene verde.
Îi plăceau fructele de vară.
Se trezea devreme pentru a simți răcoarea dimineții, în apartamentul acela din Barbastro în care era foarte cald vara și foarte frig iarna, pentru că era izolat prost, pentru că fusese făcut prost. Unde-or fi zidarii care-l făcuseră? Or fi morți. Și totuși, îi pot auzi, le aud vocile în timp ce lucrează, în timp ce înalță pereți, în timp ce stau pe schele și fumează o țigară din tutun negru.
Patruzeci de veri la rând s-a trezit devreme, pentru a se bucura de răcoarea dimineților. Avea o relație de complicitate cu diminețile de vară. Șapte și un sfert, asta era ora magică. Mama era întruchiparea bucuriei verilor, a acelor dimineți când eu aveam numai unsprezece sau doisprezece ani, nu știam nimic de ravagiile insomniei, puteam să mă trezesc odată cu ea la șapte dimineața și apoi să mă culc din nou și să dorm până la nouă.
Aud din nou vocea, îmi spune: „Hai să facem un târg: vrei s-o vezi în continuare?, vrei s-o vezi în prezentul în care te afli?, ah, frate, acești curenți ai timpului, toate astea care dispar, ai ajuns specialist în chestii care se pierd, îți petreci viața gândindu-te la mama ta moartă, ca și cum nu ai vrea să treci la un alt nivel al experienței umane, nu vrei să treci pentru că exact acolo, printre morți, viețuiește adevărul și încă sub o formă luminoasă, nu într-o formă tristă, lamentabilă sau patetică, ba chiar cu bucurie fățișă, ca o concluzie plină de bucurie, care cuprinde imnuri, raze de soare, copaci și fructe vara, multe fructe vara, din care mama ta mușcă chiar acum, uite-o, e acolo, este 24 iunie 1971, mușcă dintr-o felie de pepene verde, e șapte și un sfert dimineața și tu ești convins că moartea nu există, că există doar nemurirea și cântecul verii, trăiești din plin scandalul tranzitoriului, pentru că totul este tranzitoriu, iar tu nu suporți asta”.
Da, cântecul verii, de la sfârșitul anilor șaizeci s-a lipit de pielea mea.
Mama era încântată de cântecul verii (…). Cât de fericiți eram pe vremea aia.
(…)”
Manuel Vilas – „În toate a fost frumusețe”, traducere de Marin Mălaicu-Hondrari
Citiţi şi
La cireșul lăudat să nu te duci cu sacul
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
